Despre Ceilalți

pentru Val

≪Sala era vastă, tapetată cu draperii mătăsoase, fără ferestre, fără ieșiri vizibile. Evoca destul de bine interioarele uriene, așa cum erau înfățișate pe Pămînt, în epoca războiului. Să fie obiceiul stăpînilor timpului de a-i da pe criminalii de război pe mîna dușmanilor lor ?

Un urian, parcă mai bătrîn decît ceilalți, era cocoțat pe un fel de tron care, pentru Corson, aducea mai degrabă cu stinghia unui coteț. Urienii proveniseră dintr-o ramură a evoluției foarte asemănătoare cu cea a păsărilor de pe Pămînt. Înfățișarea lor dădea unele indicații în acest sens și ele fuseseră confirmate prin disecția cadavrelor (după versiunea oficială) căzute  în mîinile pămîntenilor. În creierul lor cortexul era relativ puțin dezvoltat. Dimpotrivă, corpul striat era foarte voluminos. Printre pămînteni circulau tot felul de glume cu privire la creierul de pasăre al urienilor. Dar Corson se ferise să le dea crezare. Știa că, pe Pămînt chiar, unele păsări - obișnuitul corb - dau dovadă de-o inteligență uimitoare și cunoștea prea bine consecințele acuității cerebrale a Principilor Uriei. O foarte mare parte a creierului omenesc e consacrată decodării și integrării percepțiilor, iar o parte relativ mică activităților abstracte. La urieni percepțiile erau destul de limitate, din punct de vedere uman. Aveau, în principiu, o acuitate vizuală mult superioară celei a unui om, dar sensul culorii tare redus. Auzul le era atît de slab încît arta lor muzicală nu depășise niciodată nivelul ritmului. Simțul pipăitului le era handicapat de configurația organelor prehensile - gheare, mai curînd decît mîini - și de rămășițele fulgilor care le acopereau trupul. dar manifestau o aplicație deosebită pentru raționamente abstracte și pentru disputele filosofice. Pe scurt, dacă i-ar fi cunoscut pe urieni, Corson ar fi renunțat la ipoteza senzualistă.≫ *

≪Atingând marginea mlaștinii, se opri lângă tufișurile întunecate de trestie pitică. Ezită câteva secunde, apoi mă privi peste umăr, văzându-i ochii negri, nicidecum morți și goi, ba, dimpotrivă, foarte vii și parcă zâmbitori. Se așeză brusc pe vine, își cuprinse genunchii cu mâinile și se rostogoli. Prima dată n-am înțeles bine ce s-a întâmplat. La început, văzusem un om, fără-ndoială unul straniu, care poate nici nu era om, dar totuși umanoid, iar acum acesta dispăruse brusc, luându-i locul un ghem cenușiu absurd, ce se rostogolea pe suprafața mlaștinii împroșcând în jur mizerie și apă tulbure, prin mocirla fără fund, de netrecut. Și cum se mai rostogolea!

Nici n-am ajuns bine la mal, că deja dispăruse dincolo de pâlcurile de ceață, auzindu-se de acolo, dincolo de perdeaua cenușie, un fâșâit potolit, plescăituri și un fluierat strident≫ **

≪Privit de sus, un mimoid pare asemănător unui oraș. E numai o iluzie, produsă de căutarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoaștem. Când cerul este senin, toate acele excrescențe multietajate și palisadele de pe creasta lor sunt învăluite de un aer încins, care tulbură și tremură formele, distinse și altminteri cu destulă greutate. Primul nor ce trece pe fondul albastru (o spun din obișnuință, fiindcă acest „albastru” este brun în timpul zilei roșii și extrem de alb în timpul celei albastre) prilejuiește o replică imediată, începe o înmugurire impetuoasă, învelișul ce se înfoiază ca o conopidă este aruncat spre slăvi - desprinzându-se de temelia lui care pălește tot mai mult - și, după câteva minute, reproduce până la iluzie norul cumulus. Uriașul obiect proiectează o umbră roșiatică pe care culmile mimoidului parcă și-o trec unele altora; această mișcare se desfășoară întotdeauna în sens contrar deplasării norului adevărat.≫ ***


* Gérard Klein, Seniorii războiului, Univers,1975, pag. 111-112;
** Arkadi & Boris Strugațki, Piciul, Paralela 45, 2006, pag. 63-64; 
*** Stanislaw Lem, Solaris, Sava Press, 1993, pag. 130.