duminică, 29 septembrie 2013

Profanul ca ideal sociopatic

La beaute du Diable (Gerard Philippe)

Roger Caillois :
≪În fapt, atitudinea profană implică întotdeauna o anumită abdicare. Ea îl reține pe om să meargă până la capătul dorințelor sau al voinței sale. Nu-l lasă să se folosească de sufletul său cu prodigalitate și-l pune în gardă împotriva instinctelor periculoase și ruinătoare ce-l incită să se cheltuiască fără socoteală. În același timp, ea îi împodobește cu o prestigioasă aureolă pe eroii insațiabili care, precum Faust, sau Don Juan, au cutezat să-și asume aceste riscuri decisive, bravând puterile infernale sau aliindu-se cu ele.

Aceste figuri mitice, pilde ale destinului, rămân în imaginație simboluri concrete ale ursitei de grandoare și pierzanie rezervate celor care violează interdictele și depășesc măsura în ordinea simțurilor, a inteligenței și a voinței. I-a pierdut pe acești damnați chiar îndrăzneala lor. Le rămâne gloria de a nu fi acceptat nici o limitare divină ori umană când a fost vorba să-și satisfacă una din acele pofte de neostoit de a simți, a ști și a domina pe care, sub numele de libido sentiendi, libido sciendi și libido dominandi, le condamnă Sfântul Pavel.

Tot filmul  
Acestor trei avidități nu atât interdictele li se opun: acestea sunt doar un obstacol, un fel de sfidare ce există numai în funcție de curajul care o acceptă. Ceea ce le face acestor ambiții o adevărată contrapondere demnă de ele sunt ambițiile inverse, renunțările sfințeniei, dorința de a nu simți nimic, de a nu poseda nimic, de anu pricepe nimic și chiar de a nu dori nimic, plăcerea de a da în locul celei de a lua. Astfel, de o parte și de alta a mediului profan al conservării și economiei, în afara oricărui rit, a oricărei manifestări exterioare, regăsim ambiguitatea fundamentală a sacrului, lumea temută a cuceririlor-sacrilegii, lumea binecuvântată a abandonurilor care sanctifică, fiecare consacrată de un egal dispreț față de condiția comună, de o insatisfacție esențială căreia doar beatitudinea sau damnarea îi vor pune capăt.≫

Roger Caillois, Omul și Sacrul, Nemira, 2006, pag.161.

subtitlu

5 comentarii:

  1. Faust ca Faust, darmite fausticii ?! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Fausticul devine caustic,
    dar caustic, vine de la caustus-ardere,
    ori atunci când dorim prea tare, ardem!

    RăspundețiȘtergere
  3. Dezlănţuiţii, cei fără limitări, aparţin unei fatidice categorii şi se transformă în combustibil de hrănit intensităţile proprii.

    RăspundețiȘtergere
  4. Uneori extremele au reușit, cărțile de istorie sunt pline de astfel de personaje, dar de armata de anonimi care au luat exemplu de la aceștia și care s-au pierdut, nu scrie nimeni.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc