Izvor

Kyparissia fountain

Sus se află un mâner care se ridică și coboară, care asemeni unei pompe de bicicletă creează un vacuum ce ar trebui ocupat de apă, apoi apa să vină și să curgă. Ori asta nu se mai întâmplă, nu pentru că apa nu mai vine, din cauza izvorului -ar fi o explicație, dar mașina s-a stricat și pompa nu mai funcționează; înghite aer fals.

Se-ntâmplă cu cel care tot timpul avea idei, avea flux. Apa, la fel ca și ideile, este tot timpul în așteptare. Ceea ce face ca apariția să fie lung așteptată, este aparatul: APARATUL UMAN. (Jep Gambardella)

În film sunt niște fântâni minunate, în Roma, ele se chinuie să primească apa.

Trei generații

Spre Kyparissia, Peloponez, Grecia

Dimineața, la cea mai mică oră posibilă spre a vedea lumina străvezie, întâmpinam o familie de greci ce se plimbau matinal pe plajă, din care ea era româncă -generația din mijloc. Eu cu imaginea, ei cu privitul. Lucrurile se vor mișca tot timpul altfel decât bănui noi. Generațiile viitoare vor privi mirate un trecut prea ancorat într-o realitate desuetă, programată pentru așteptare. Noi nu privim la fel pe cei care nemaiavând forța fizică de a se mișca, rămân des în urmă și privesc orizontul?

Aș fi vrut să-mi spună baba ce privește? Ce este după orizont, dacă ea știe?

De acolo...

Kiparissia Castle, Peloponesse, Greece

... vin toate.

Unghiul acela, ce prindea larg, un ținut fabulos, era asemeni unei vele; care umflată prindea -la fel de fabulos, tot vântul din lume.
Soarele rupea norii și lumina lui scandaliza niște valuri care, oprite și ele o clipă, întrerupeau circulația vapoarelor. Zidul acela acvatic pomenit de Moise la trecerea Mării Roșii era valabil și aici.

Când te gândești că totul era datorită ferestrei și preocupării ei în a îți arăta lucruri nemaivăzute.
Fereastra de fapt îți arată interiorul ei, asemeni hăului căscat de Marea Balenă Albă vânată de Ahab. Odată pătruns în castel, trecând de poartă, ai trecut de fanoane.

Moby Dick a purtat generații întregi de oameni de pe un țărm, pe celălalt al oceanului, căscându-le de fiecare dată fereastra. De fiecare dată le-a arătat cunoașterea.

Kiparissia Castle

Treci prin fața ferestrei, prin fața necunoscutului, în interior o lume supraviețuiește doar datorită atenției tale. Dacă nu o vezi, ea moare. Asemeni unei culori la semafor, dacă nu o vezi, cineva poate să moară. Drumul nostru este plin de culoare, observația nu ține de cromatică, ci doar de atenție, de felul în care Oblio știa să nu se rătăcească. Cu toate că uneori, personal, îmi doresc rătăcirea.

În lipsa singurătății

Up on the mountain, Kiparissia

Cei mai buni prieteni; casa dărăpănată și arborele pe cale de a se usca.
Abia acum au timp să-și vorbească.
Casa nelocuită, liniștită.
Arborele nebăgat în seamă, ocolit.
Se întâmplă rar, ca doi deznădăjduiți să se întâlnească. Dar despărțirea este aproape.
Ori cineva va dărâma casa pentru a construi alta, ori cineva va tăia uscătura, mai probabil.
Atâta timp cât durează reuniunea, viitorul nu mai contează.
Vântul întărește apropierea, suflă prin găurile ferestrelor direct spre copac.
Șoaptele devin strigăte, fiind noapte nu deranjează pe nimeni. Toți dorm.
Când vântul bate mai tare, arborele reușește să atingă zidul, ca o mângâiere.
Nu vede nimeni pentru că toată lumea a fugit din piațetă de frica furtunii.

Nimic spectaculos

Mountain Kiparissia

Toate închise, nepătrunse, fără mișcare, lipsite parcă de voință.
Asemenea celor scrise aici. În absența spectacolului, totul devine opac.
Vina cuiva; a celui ce culege, atât scriitor, atât cititor.
Și valul se închide, devenind oglindă, cu soare-n el și tigaie. Nu încălzește nimic.
Altfel, inundabil, răscolitor, amenințător, trezește toată lumea.
Scrisul, asemeni unui cântăreț, printr-un sat sărac.
Sărăcirea devine mai adâncă, lumea trage obloanele și închide porțile.
„Noi, demult l-am alungat pe poet afară din casă.”
Sublim, platonicisist, remarcabil de fidel perfecțiunii.

Sunetele de la Kiparissia

nord-vestul Peloponezului, după furtună

≪Riguros, fără tragere de inimă, călătorul aflat la capătul unei etape  de peste cincizeci de ani se silea pentru prima oară în viața lui s-o apuce din nou în minte pe drumurile străbătute, deosebind ceea ce fusese întâmplător de ceea ce fusese voit sau necesar, străduindu-se să descurce puținul ce părea că izvorâse din el însuși de tot ce ținea nemijlocit de condiția lui de om.

Nimic nu era întru totul asemănător, dar nici întru totul opus față de ceea ce voise sau gândise în prealabil.

Eroarea lua naștere când din cauza vreunui element a cărui prezență n-o pusese la socoteală, când dintr-o greșeală grosolană cu privire la aprecierea timpului care se dovedise mai scurt sau mai lung decât îl arată ceasornicele.

La douăzeci de ani se crezuse eliberat de rutina și prejudecățile ce ne paralizează faptele și pun stavili gândirii noastre, dar își petrecuse mai apoi viața dobândind fărâmă cu fărâmă acea libertate a cărei sumă totală își închipuise că o are dintru început.

Nu ești liber atâta timp cât dorești, vrei, tremuri de frică, poate chiar atâta timp cât trăiești.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală *

plaja Katakolo-Pirgos

Am colindat vestul Peloponezului asemeni multor căutători de inedit. Am trecut prin orașe ce stau lipite de malul mării asemeni algelor, am urcat în sate ce stau cocoțate întocmai ca cicadele, n-am pregetat nici o clipă pentru a privi și a încerca a înțelege ceva din teritoriul, poate cel mai legendar și mai mitic din câte au fost vreodată pe acest pământ.

Kiparissia

M-am îndrăgostit iremediabil de Kiparissia. Oraș ce urcă pe munte și se scufundă în mare în partea sa cealaltă.

stradă pierdută în munte - Kiparissia

Oraș al contrastului dintre vechi și nou, uitat și reconstituit; mi-a adus aminte de tinerețea mea.

lângă Castel

În Kiparissia, pe o stradă înaltă, am auzit sunetele unui pian. Un elev sau o elevă învăța să cânte ceva ce-mi suna a Mozart. Două pisici dormeau în scaune separate pe terasa, ce lega camera cu pian de unghiul vederii mele. Una dintre ele plimba aerian din când în când o ureche, ai fi zis că ține de ritm. Sunetele legate, uneori prea distanțate, umpleau aerul asemeni mirosului leandrilor ce împodobeau terasa. Aerul se purifica și transparența sa aducea marea sufocată de valuri foarte aproape. Marea, în ritmul ei de după furtună, avea prezența ei chiar și nevăzută.
Deasupra noastră, a tuturor, brusc -ca un tunet, o escadrilă de Mirage III ce decolaseră de la Araxos  se întorcea pentru a străluci în soare.


________________________________________
* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag145.