O clipă, o oră, un an, un veac

Letrina beach, Pirgos, Peloponesse, Greece

Ea s-a aplecat peste umărul lui și i-a șoptit ceva la ureche.
Eu nefiind prea aproape n-am auzit nimic.
Banda de cauciuc a început să se miște. Atunci eu repede am pus ultimele cumpărături pe spatele de cauciuc a casei de marcat.
El i-a răspuns și eu am auzit:
„Am citit numai Potopul, nu pot spune mai mult...”
În mintea mea a sunat repede întrebarea ei; „Quo vadis!”

Ea se juca cu cardul. Îl trecea din mână în mână ca și cum se ferea să nu îndoaie sau să nu o taie.
Avea o talie de viespe. Ochi căutători. Un nas pronunțat. Tânără. Îmbrăcată corporate, cu un taior de ocazie, ce părea că-i arunca umerii în aer. Pantaloni drepți, pantofi negrii cu toc mic.

El a luat cardul și-a format pin-ul. Acum discuția se referea la dilatare, pomenea de vară și de iarnă, de temperaturi. Ea era absentă. Împinse coșul spre ieșire. În urma ei el împreună cu cardul. Ușile glisante îi înghițiseră în exterior.

Am urmat eu. Puțin și repede.

Afară plouă neîncetat. Trei puradei se ceartă pe coșul meu, n-am promis nimic. Aleg în final. Ei se ceartă în continuare. Pe cel ce l-am ales a primit un coș exact înaintea mea. Nu-i OK, zice unul. Am zis, răspund eu, imitând ceva de demult.

În urma mea, omul de pază îi aliniază, ei răspund obraznic. Îi amenință, ei râd. Apoi se-mprăștie prin ploaie.

Ștergătoarele nu fac față. În minte îmi revine vântul ce umfla tenda vecinilor mei. N-am îndrăznit să mă așez pe scaun și să privesc marea cu soarele mat privindu-mă prin pânza de in. Regret și acum.

Pe șoseaua udă, farurile adulmecă apa. În mintea mea un val, dă cu sapa.