Pentru cei ce m-au iubit cândva și nu mă mai iubesc, acum

- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”

Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!

Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.

Triptic solar-acvatic

Mă gândesc să-mi fac rost de-un ochi în frunte, să fiu triunghiular vederii.
Să văd trei valuri din același loc.
Trei timpi.
Trecut-prezent și viitor.
Ochiul din viitor îmi lipsește.
De aceea omul are doar doi ochi.

Reconstrucție -reconstituire

Parthenon, Athina, Grecia, 2012

Nimeni nu mi-a spus vreodată că trecutul nu va fi nu numai dezgropat, dar și reconstruit, reconstituit.
În timpul acestei lucrări, ce necesită ani, uneori chiar zeci de ani, lumea se va perinda și va observa ceea ce trebuie amintit. O puțină parte, datorită fotografiilor, își vor rememora schelele, macaraua, firele de oțel ce participă la o întreagă armătură exterioară, fire ce se rotesc și se translatează în toate direcțiile, fire ce ridică și trag greutăți greu de imaginat, metri cubi de marmură.

Nimeni nu-mi spune că peste un mileniu ceea ce s-a reconstituit va trebui din nou adus în prim plan. Ne vom aminti din nou de macaraua care, rotindu-se, a mutat volumele de marmură datorită firelor împletite din oțel aliat care au fost mijlocul mișcărilor de translație și de rotație. Se vor calcula vectorii, momentele fizice datorită cărora rezistența materialelor puse în manoperă au fost astfel executate. Nu numai că templul va fi reconstituit din nou, la nivel de cristal de calciu, de carbonat, dar și macaraua va fi prezentă, în starea ei nouă.

Nimeni nu-mi spune că peste zece mii de ani va exista acest templu, acest echilibru al materiei brute puse într-o balanță în care geometria, fizica -chiar și chimia, fac greutatea ce contrabalansează perfecțiunea. Cei de atunci vor măsura ceea ce nimeni n-a făcut înaintea lor. Vor valorifica energetic volumele, distanțele întrețesute între coloane, ca și planele geometrice dezvoltate astfel.

Nimeni nu-mi spune că la sfârșit, de fapt, nu ne mai interesează decât trei drepte și un cursor pe fiecare. Este spațiul nostru compus din trei dimensiuni (fizice). O maimuță se va juca cu cele trei mobile. Astfel, fără ca ea să vrea, pentru că jocul adevărat nu presupune scop (nu-mi aparține), se vor naște minunile lumii antice, cele ale evului mediu, ale epocii moderne, ale celei atomice, intră chiar și epoca cuantică și chiar cea a superstring-urilor.

Nimeni nu-mi spune că amintindu-ne de toate acestea am numit maimuța ca fiind Dumnezeu.

Ploaia pe bicicletă - trecut, prezent, viitor

Norul lovi stâlpii ce petreceau firele de curent de înaltă tensiune cu stropi mari care în lunecarea lor spre pământ aruncau scântei. O ploaie de vară asaltă cartierele mărginașe. Ploaia era așteptată de dimineață, dar până spre după-masă, soarele s-a tot jucat cu norii; acum la apus, noaptea părea că vine mai repede.


Ploaia m-a prins pe bicicletă. Priveam apusul de soare ca pe-o despărțire. Plecasem târziu în căutarea fazanilor ce se împerechează. Pe câmp, sunetele guturale scoase de mascul, îmi alertau vigilența. N-am făcut nici o fotografie, n-am înregistrat nimic, vântul a stricat totul și a adus ploaia.


Orașul, la numai opt kilometri depărtare, nu îmi mai crea impresia de siguranță. Pierdut pe șosea, cu vântul în față, cu ploaia de vară pe mine, obosit de așteptare, toate cauzele îmi păreau pierdute. Unde era eroul neînvins, unde era alergătorul neobosit, unde era marea?


O camionetă mică opri în fața mea și șoferul se dădu repede jos, mă opri, mă întrebă dacă nu doresc să mă ducă în oraș. Ploua deja repede. El a acceptat.


Celălalt vâsli în continuare. După zece minute în fața lui: accident. O camionetă intrase sub un TIR, ce căuta TIR-ul acela duminica pe un drum județean? greu de explicat! Carosabilul plin de praf devenise un patinoar suplu noroios. Mașina alunecase pur și simplu. Un martor povesti de un biciclist pe care camioneta a dorit să-l ferească.

Transvazare

Muzeul de Artă Cicladică, Athina (Atena)

Pentru că a trecut destul timp de atunci, timp în care gândul nu s-a relaxat, pot să-mi amintesc cu precizie că întâlnirea ar fi putut avea loc, pentru că am bântuit destul de mult prin acel orășel. Și această prelungire a vizitei se datora numai faptului că drumul ce ar fi evitat orașul, ca un fel de centură, scurtează foarte mult, dar neștiind asta ne-am avântat prin orășel, printr-o piață îngustă, cu multă lume. Dar Castelul se afla în partea cealaltă a orașului, așa că dintr-o dată, călătoria s-a transformat într-o rătăcire. Atunci când te rătăcești începi să te grăbești, și îți cam pierzi simțul de orientare. În grabă am trecut pe lângă Castel și-am ieșit afară din orășel, ne-am întors, am mai pierdut vremea și l-am găsit.


Pe partea cealaltă, într-o totală neștiință despre cele ce se întâmplau în față, pentru că în fața drumului era orășelul, altcineva încerca să ajungă la timp, înainte de căderea serii și dacă ar fi ajuns poate că stabilea coincidența.


La câteva zile după ce ne-am întors am aflat de cele ce se puteau întâmpla, coincidența unei întâlniri a cărei probabilitate fiind așa de mică și-ar fi pierdut însemnătatea, nici nu ar fi meritat a fi calculată. De atunci am încetat să mai cred în probabilități și mai degrabă să cred în hazard, care este în fond tot o probabilitate, dar este aceea care nu merită a fi calculată.


În imagine, o figură cicladică, apropiată de mărimea medie umană, cu o vechime multimilenară, pe care privind-o atât de intens, încât am luat toate aceste milenii de civilizație și le-am transvazat într-un gol, acolo au luat foc și-au dispărut. Mi-a mai rămas doar inerția că ceva s-a schimbat, de fapt nu se schimbase nimic, era doar perpetuarea.

Deasupra

Se cunoaşte sintagma prin care trecutul se îngroapă, sau mai rar utilizată, că trece pe sub noi, în felul acesta  viitorul trecând pe deasupra noastră. Felul în care se filosofează despre trecut este contrazis de realitate: trecutul poate trece şi pe deasupra noastră.


Pe deasupra noastră încep să treacă din ce în ce mai multe, lumea se îngroapă într-o tehnologie greu de asimiliat pentru spiritele sensibile, norocul acestei lumi se cunoaşte prin majoritatea insensibilă; odată la o sută de ani mai apar ceva spirite sensibile, pe rând, nu la grămadă, acestea duc arta şi creaţia înainte, prin asta trecutul este aruncat deasupra noastră.