Soare la Koroni

Greece, Peloponnese, Messenia, Koroni

Întors cu fața spre continent, spre nord, Koroni -cetate venețiană, cucerită de turci, recucerită de occident și din nou de turci, într-o poveste istorică lungă, în care intră personaje precum sultanul Suleiman Magnificul, amiralul Andrea Doria, regele Charles al V-lea, dogele Francesco Morosini, generalul francez Maison și până în al Doilea Război Mondial, când germanii în retragerea lor din 1944 au distrus două bastioane fiind depozite de muniții, devine astăzi emblema unui turism exacerbat al Greciei.

Koroni oferă vizitatorului ineditul cosmopolit și labirintic al unui orășel contrastant prin suișurile și coborâșurile străduțelor, a lumii extrem de pestrițe și mai ales a culorilor. Seara, pe un chei lung de peste un kilometru, cu tavernele așezate rând pe rând, de-a lungul portului turistic, chelnerii îndeamnă turiștii să ia loc și să comande. Copiii localnicilor se amestecă în fuga lor cu cei ai turiștilor, bicicletele lor micuțe sunt gata să te descalțe și câte-o pisică miaună speriată de țipetele lor. Bărcile pescărești pleoscăie alături de iahturi și catamarane, pe celălalt chei, spre prim bastionul cetății, cheiul îngust, oarecum perpendicular pe cel principal, ce apără portul de valuri și vânt, este locul unei promenade, unde am văzut strânși într-o parte băieții, nu mai mari de șaisprezece ani, gălăgioși, puternici și nu mai departe de o sută de metri, gașca fetelor, cam de aceeași vârstă, care șușoteau doar în tăcere și aruncau ocheade în direcția orașului, spre băieți. O bicicletă se deprinde și trece pe o singură roată prin fața fetelor, un băiat tuns asemeni unui cardinal, învârte ghidonul repede în stânga și în dreapta, fetele chiuie reținute, lumina galbenă a lampioanelor înalte îi prelungește umbra, dispare. Tăcere, apoi apare invers, la fel, de data asta fetele râd tare. Un alt băiat se întâlnește la jumătatea drumului dintre tabere, cu o fată, pe lângă ei turiștii îi acoperă și astfel ei se pierd vederii.

Înaintea serii este bine de vizitat cetatea, urcușul greu inițial, pe străduțe fără trotuar, cu mașini ce vin din ambele sensuri și se opresc repede pentru a trece greu una pe lângă cealaltă, devine mai ușor atunci când căldura asfaltului dispare în dauna caldarâmului de piatră, iar înălțimea petrecută de vânturi moi aduce răcoarea unui crepuscul datorat promontoriului Akritas, spre sud, care ascunde soarele înainte de ora sa astronomică, astfel că lumina venită dinspre mare, prin reflexii nesfârșite, îmbogățește zidurile cu culori rozalii.

În cetate se mai locuiește încă, câteva locuințe uimesc privitorul prin hedonismul grădinilor și al așezării acestora față de ziduri și bastioane. Chiar mai sus, se poate trece prin cimitirul orașului, iar spre vest există o mănăstire unde biserica Sfânta Sofia ne apare spre stânga, biserică lăsată în conservare, construită pe un vechi templu al lui Apollo - Korynthos. În teritoriul mănăstirii este biserica impozantă al Sfântului Haralambie, înconjurată de grădini înguste în zidul cărora stau aliniate chiliile.

Peste zid, jos, spre sud, este Eleistria, biserica principală a orașului, locul unde au loc majoritatea sărbătorilor religioase, un spațiu deschis, plin de pini uriași, ce dorm parcă deasupra aleilor ce duc spre clădirile anexă bisericești, în spate, pe lângă o arteziană, biserica Panagia Eleistria, în dreapta un turn venețian.

Poate prea lungă introducerea, dar povestea continuă.