Levitație

Teorema - Pasolini -1968

≪
     Banca de lângă peretele coșcovit al casei coloniale este goală. Emilia nu mai e acolo.
     Astăzi, se află la înălțime: dar nu la vreuna dintre ferestruicile de la primul etaj, care sunt toate închise; și nici măcar la vreuna dintre cele mai mici și fără geamuri ale hambarului. ea se găsește chiar deasupra cornișei, deasupra acoperișului.


     În fine, Emilia e suspendată în cer. Și stă acolo, fără nici un motiv, cu brațele deschise.
     Poate că stă așa deja de multe ore; la înălțime, ca un balon-sondă sau ca o spânzurată, pe fondul păturii cenușii de nori, printre care se întrezărește - e deja aproape seară - un senin absurd.
     Jos, în curtea casei, e o mulțime ce privește în aer, neștiind ce să zică, ce să facă, neliniștită și înnebunită din cauza noii situații. Doar băiețelul cu urzicile, ruda cea mică a sfintei suspendate deasupra acoperișului, care, poate pentru că e copil, e mai degrabă fericit decât uimit, are ideea de a face ceva; aleargă spre turnulețul coloniei, de a cărui boltă atârnă un clopot mic, vechi, se prinde de coardă și începe dă bată, să bată.


     La acel sunet strident și haotic, scena extraordinară care se desfășoară în cătun capătă o semnificație mai umană, iar lumea știe oarecum să-și regăsească gesturile și acțiunile care se cer în astfel de cazuri, recunoscând în fața propriilor ochi vechea și binecunoscuta prezență a lui Dumnezeu.
     Unii rămân să privească în picioare, alții cad în genunchi, alții tac, iar alții se roagă; unii sunt năuciți, iar alții sunt emoționați până la lacrimi. Prezența stupefiantă a acelei mici figuri întunecate, suspendate deasupra marginii acoperișului, în fața unui cer amețitor, plini de nori melancolici ai apusului, străbătuți de fâșii luminoase, e o viziune ce reușește să sature și să epuizeze nebuna fericire de care îi umple pe toți.


     De astfel, trebuie să fim de acord că a fi martor la o asemenea întâmplare nu e lucru obișnuit. Nimeni nu ar putea spune acum ce vor aduce umbrele, care, ca în fiecare seară, coboară severe și încete din cer.
≫

Pier Paolo Pasolini, Teorema, Polirom, 2007, pag.197-198

O plimbare de seară

...celor ce mă citesc, puțini, dar tari, și ei știu asta.

http://www.romeartlover.it/Vasi186.htm

     Într-una din serile ce anunțau Sărbătorile Pascale am primit o invitație, adusă de un curier privat, ce-mi acorda onoarea de-a participa la un dineu oferit de contele A' Este la vila sa, vilă situată undeva în apropierea renumitei Vile Giulia. Contele era de fapt un fost coleg de clasă de liceu, care acum vroia să sărbătorească împreună cu cei care mai rămăseseră din generația lui, cei 40 de ani de la despărțire, de la terminarea liceului adică. Primise titlul de câțiva ani numai, dar în urma morții tatălui, păstrase un doliu sever, acum se hotărî că ar fi cazul să înceapă să se afișeze în public ca al 14-lea conte A' Este, o rămășiță a fostei familii princiare, și papale, Este. Parte din familie avea chiar rădăcini antice, fire subțiri și aprige ce mergeau până în gințile Romei antice.


Un document de pe vremea dictatorului Sulla, de fapt o listă cu cei care trebuiau închiși și averile lor confiscate, îl are undeva pe la mijloc pe viitorul împărat Gaius Iulius Caesar, cel salvat de însuși marele dictator în ultima clipă și datorită numai vestalelor, mai departe cei care s-au aflat cu numele sub numele viitorul împărat au fost uitați.


Cel care urma imediat, se numea Orestes Iulius,  din aceeași gintă, dar cu un prenume grec cu sonoritate tragică, care, ulterior s-a mutat undeva în Campagna, iar urmașii și-au schimbat numele în OrEste, O' Este și așa se pare că mai departe, dintr-un act ce caracteriza lupta cavalerilor feudali, unul din familie și-a spus orgolios A' Este, ca să fie primul, ce mai. Lucrurile acestea le-am aflat mult mai târziu, dar doresc să le expun prima dată pentru a se înțelege mult mai bine atmosfera nobilă în care pătrundeam datorită acestei invitații.


Invitația era pentru ziua solstițiului de vară și zi care din cauza aglomerației urbane a trecut repede și-am ajuns după-masa. Căldura maximă a acestei zile de vară nu trecuse, în jurul meu, toate radiau; abia acum că soarele se îndepărta puțin, tot ce era piatră sau metal duhnea înfiorător de cald. Frumusețea zilei era acaparată de aerul tremurător ce se evapora de pretutindeni.


În fața porții, construită după un proiect al marelui Fauve, unele mașini opreau doar, altele așteptau deschiderea planelor înfloritoare; pe jos, pe aleea largă și infinit de lungă, pietrișul alb vorbea cu roțile de cauciuc negre.

Last Year at Marienbad, Alain Resnais 

Ajuns la vilă, în fața scărilor, după ce o caleașcă catifelată în interior ne-a purtat de-a lungul aleii pietruite, alee pe lângă care fântâni minunate și nu mari amestecau aerul, am pătruns în aerul rece pe care volume întortocheate îl țineau în interior ascuns și catifelat. Am stat la coadă în clinchetul paharelor de șampanie frapată, pe care gazda le împărțea oaspeților, ajuns la rândul meu, contele, colegul meu, m-a îmbrățișat fierbinte.
Spre seară, aerul se încălzi. Ușile, acele french windows, ce s-au deschis lateral ca aripile unor fluturi cuprinși de beția polenului, au lăsat aerul călduț și strâns mirositor, să pătrundă în sălile largi și somptuoase. Afară, leandrii albi și roz împodobeau terasele, au apărut și mici gâze ce zbârnâiau printre flori. Noaptea pătrundea în firea ei sălbatică în viața oamenilor.


Am admirat tot timpul ideea unei nobilimi intelectuale, al cărui trecut violent se așeza acum cu sfială în moliciunea decadentă și oarecum bourgeois a acestei epoci care nu mai avea nici o legătură cu trecutul. Trecutul, însemna doar niște istorii, pe care chiar contele A' Este le împărtășea intim apropiaților, acestea, piperate erotic și violentate gramatical, reușeau să inducă asistenței hipnoza unui vis medieval. Lumea părea speriată, și ca să facă pe plac contelui, chiar apăreau țipete, care icnite și oarecum excitate, colorau sonor monologul nobil.


Părăsind o clipă reduta umană în care fusese asediat, contele își găsi câteva minute bune pentru a mă lua la o plimbare. Încercă să-mi explice o anumită stare de existență, de căutare, de timus -de apărare, de imprecizia cu care omul bâjbâie. La despărțire, căci devenise căutat și fiind asaltat de majordomi, care pe tăvi de argint îi dăruiau bilețele, am cuvenit că voi mai rămâne încă o zi, zi în care, mai treji și mai diurni vom putea discuta o problemă personală ce-i aparținea.


Cuprins de remușcare, căci a doua zi trebuia să plec dis-de-dimineață, cuprins de aburii vinului și știind că o astfel de promisiune nu trebuie lăsată uitată, am găsit locul liniștit în care gândurile puteau să se relaxeze, toaleta. Acolo, într-un perimetru în care liniștit putea întoarce un camion, loc de o singură persoană, am privit în jurul meu luxul unei încăperi în care marmura era cel mai ieftin material.


În cea mai laxă ținută am privit în fața mea mea cum geometria locului se desfășura, cum ancadramentele țineau blocuri de marmură, blocuri ce păreau chiar neșlefuite și care în această simplitate brâncușiană ascundeau un mare secret. Alături de un lavoar generos, în care se putea scălda un copil, cineva zgâriase marmura odios. O linie ce mai târziu putea să apară într-un text, apărea acum în umbra mobilierului de mahon.

Piatră funerară romană de la Roșia Montană

Consoane grave au apărut atunci când am mutat mobilierul lacustru, în spatele lui, într-o latină funerară, prescurtată, am putut citi nume și date, un scurt necrolog, o cheie. Indus, puțin sau mai mult beat, am căutat în jurul meu, am decupat ornamentele verticale și, ca într-un coșmar, am constatat că mă aflam într-o cameră funerară de fapt, într-o capelă sinistră.


Am remarcat prima dată anii, cadența literei „X”, verticala „I”-ului și-apoi...

Monumentul funerar de la Marathon, Athina, Grecia

Dimineața, grecul mă privea. În ochiul său, ce se ivea asemeni unei presiuni interne materialului ce-l năștea, o preocupare mă dezbrăca, în această nuditate matinală mi-am regăsit visul. Am alergat dezbrăcat la baia pe care camera o avea și fără mare greutate am distins în umbra vaselor ceramice folosite pentru toate scurgerile, însemne funerare, simple datări sau chiar fragmente. Într-un circuit cuneiform toate aceste însemne fragmentare îmi acutizau realitatea descrierii unei existențe pierdute într-un iad contemporan în care mesajele, nu numai că nu înseamnă nimic, dar acestea te îngroapă în subtil.


Mi-am notat asemeni arheologului pierdut în întunericul piramidelor sau crucificat în soarele arzător de la Ninive, toate caracterele care prin antichitatea lor, defăimau oarecum numele acestei familii ilustre care a clădit așezământul în care eu mi-am pierdut o noapte.


Un clopoțel m-a anunțat prin zgomotul lui vesel că visarea a trecut, că stomacul este gol, că este vremea să cobor în lume. La ora la care eu pătrundeam în sala de mese, oră matinală pentru cei invitați, doar contele, colegul meu mă aștepta în fruntea unei mese în formă de „T”. M-a invitat lângă el, astfel cele închipuite de mine asupra mesei, au dispărut imediat, eram pe aceeași linie.

Plachetă de cupru în portul Pireas, Pireu

Contele mă privi și mă întrebă:


     - Ce te înconjoară, unde plutești și ce păsări te umbresc?


Asemeni unui șoc electric, aceste cuvinte mă treziră și imediat mi-am dat seama cât de prost trebuie să fiu ca să iau de bune, și de reale, toate închipuirile mele. N-am avut timp de scuze, pașii grăbiți la lăsarea scărilor, erau acum închipuit de dezordonați și falși: m-am așezat.

În umbra profilului meu, au apărut scări, oameni care coborau, unii chiar veseli,  neobosiți, vii. Contele le arătă prin gesturi sigure locurile în verticala „T”-ului, erau departe. Atunci interveni:


     - Nu vreau să pleci, mă aflu într-o mare derută, simt că nu voi putea face față, trebuie să nu mă depărtez!


    În fața mea, ceașca de cafea nu revela nimic, era plină. Chiar goală, nu cred că ar fi reușit să mă ajute, cred că ar fi reușit să mă exulte, prin nuditatea ei. Ar fi reușit să mă împace, prin opacitate; am băut.


     - Nu există, verifică cel de lângă mine sonoritatea sălii, și cum toți din imediata apropiere nu ridicară capetele, contele începu un monolog.


     - Mă bazez pe tine, tot acest spectacol imediat a fost pentru tine, sunt inundat de cei din urma mea, n-am vise, n-am speranțe, n-am urmări...


     - Adică? adică se se întâmplă? am murmurat eu.


     - Nu mai avem loc, noi nu mai avem loc, tatăl meu nu mai are loc, această vilă, acest castel, ascunde în zidurile sale mii de ani de existență umană, în interior este placat cu toate înscrisurile funerare. Intarsii, tapete, draperii, toate formele de ascunziș estetic înceacă să salveze ceea ce acest imobil este un mormânt milenar. Aici sunt TOȚI! Aici Gaius Claudius Marcellus este înmormântat, fără el creștinismul nu avea trai. Aici este toată ginta, este toată IULIA.


     - Vrei să-mi spui că această vilă este un mormânt ce cuprinde o umanitate?


     - Vreau să spun că nu există metru pătrat vertical, sau orizontal, în care să nu se ascundă o urnă a eroilor acestei ginți, sigur că cel care a proiectat această vilă se află și el undeva; chiar osemintele nearse ale lui Caligula le-am detectat într-un dormitor lateral.


    - Adică, tot ceea ce se află în jurul nostru, nu sunt altceva decât morminte?


    - Ai auzit de zeii penați sau lari?


    - Da!


    - Ne aflăm în mijlocul universul uman, toți aleargă, noi stăm pe loc, iar eu, mai ales eu, stau și nu știu unde să-mi îngrop tatăl, nu mai am loc, casa este plină! 

Paulo Coelho - ultima povestire postată

     Într-un sat sărac din Bengal, locuia o văduvă care era așa de săracă încât nu avea nici măcar bani pentru a-i da fiului pentru a merge cu autobuzul la singura școala din regiune. Așa că fiul trebuia să traverseze singur o pădure mare pentru a ajunge în localitatea unde se afla școala. Mama îi spuse fiului, pentru a-l liniști și a nu-i fi frică de necunoscut că:
     - Fiule, să nu-ți fie teamă în pădure, roagă-te și gândește-te la Krishna, așa vei fi păzit, el va auzi sigur rugăciunea ta și te va însoți.
     Băiatul a urmat sfatul mamei, și Krishna s-a ivit și la însoțit apoi, chiar în fiecare zi până în apropierea școlii.


     După un timp, veni o zi, pe care toți colegii o așteptau demult, era ziua profesorului lor și copilul ceru niște bani mamei pentru a-i cumpăra un mic cadou.
     - Știi bine că nu avem bani, roagă-te fratelui Krishna și poate îți va asculta ruga, îi spuse din nou mama.


     În ziua următoare, băiatul s-a rugat ca de fiecare dată și gândindu-se la ziua profesorului, apăru Krishna care i-a dat o cană cu lapte.
     La școală, băiatul i-a înmânat cu mândrie cana cu lapte profesorului, sigur că ceilalți băieți au dăruit obiecte mult mai scumpe, dar profesorul n-a părut nici mirat, nici nepăsător, doar  l-a întrebat:


     - De unde ai luat acest ulcior cu lapte?

     - Krishna, Spiritul pădurii, mi l-a dat, răspunse sincer copilul.

     Profesorul și elevii au izbucnit în râs.

     - Nu sunt zei în pădure, asta este o pură superstiţie, a spus profesorul. Dacă el există, să mergem cu toţii şi să-l vedem, continuă imediat.


     Atunci toată clasa s-a dus împreună cu copilul să-l vadă pe Krishna. Băiatul l-a chemat ca de obicei, dar Krishna nu apăru și după un timp de așteptare, băiatul disperat a început să-l strige chiar.

     - Frate Krishna, profesorul meu vrea să te vadă. Te rog arată-te!

     După un moment, un glas puternic se auzi din pădure şi ecoul a ajuns până în oraș, fiind auzit de toată lumea.

     - Eu nu pot să apar atâta timp cât nimeni nu crede că eu exist!


Paulo Coelho : http://paulocoelhoblog.com/
http://paulocoelhoblog.com/2012/01/29/krishna-will-hear-your-prayer/

Renașterea mitului contemporan

The Scream from Sebastian Cosor on Vimeo.

Moartea împăratului Gaius (Caius) Caesar Caligula

http://www.bleedingcool.com/2012/01/18/avatar-plug-of-week-caligula-6/

    LVI  Față de atîtea nebunii și excese, multora le-a venit în gînd să-l ucidă. Două conspirații au fost descoperite. Iar în alte rînduri planul a fost amînat din lipsă de ocazie favorabilă, pînă ce doi cetățeni și-au împărtășit planul și l-au săvîrșit, nu fără cunoștința celor mai de seamă liberți, sau a praefecților praetorieni, care, bănuiți fără motiv că ar fi amestecați în vreo conspirație, se simțeau suspectați și urîți de el. Le-a mărit ura și faptul că, luîndu-i de o parte, a scos sabia și le-a spus că el se va sinucide, dacă li se pare că merită să moară. N-a încetat apoi să acuze pe unii față de ceilalți și să-i facă pe toți să se denunțe între ei.


     Stabiliră să-l atace în ziua reprezentațiilor de la palat la amiază, cînd va ieși de la spectacol.
     Cassius Cherea, tribunul cohortei praetoriene, ceru să joace primul rol. Acesta era bătrîn și Caius [împăratul] de obicei îi adresa tot felul de cuvinte jignitoare, numindu-l afemeiat și stricat. Dacă cerea parola de trecere, îi dădea drept cuvinte de parolă Priap, sau Venus. Iar cînd mulțumea pentru ceva, îi oferea mîna să i-o sărute  într-o formă și cu o mișcare destul de obscenă.


    LVII  S-au întîmplat multe minuni înainte de moartea  lui. În Olimpia, statuia lui Jupiter, pe care hotărîse să o desfacă și s-o ducă la Roma, a rîs așa de puternic, încît au căzut la pămînt uneltele pentru demontarea ei, iar lucrătorii au fugit. A venit imediat un oarecare Cassius și a spus că lui i s-a poruncit în vis să sacrifice un taur lui Jupiter.
     La Capua, Capitoliul a fost trăznit la idele lui martie, iar la Roma, la fel capela lui Apollo Palatinul. Unii explicau minunea aceasta arătînd că se va întîmpla o  mare nenorocire împăratului din partea gărzii sale. Cealaltă minune prevestea un nou asasinat al unui om de seamă ca și cel de odinioară, întîmplat în aceeași zi.


     Consultînd pe astrologul Sylla asupra viitorului său, acesta, citind horoscopul, a spus că o moarte sigură se apropie. Sorții din Antium l-au sfătuit să se ferească de Cassius. Din această cauză, trimise delegat în Asia să ucidă pe Cassius Longinus, atunci proconsul, uitînd că pe Cherea îl chema tot Cassius.
     În ajunul morții sale visă că sta în cer lîngă tronul lui Jupiter și că acesta, împingîndu-l cu degetul cel mare de la piciorul drept, l-a aruncat pe pămînt. Se socotesc ca minuni și unele fapte întîmplate în însăți ziua morții: pe cînd sacrifica, a fost stropit de sîngele unui stîrc; pantonimul Mnester jucă în aceeași tragedie, pe care o reprezentase o dată tragicul Neoptolemus, la jocurile în care a fost ucis regele filip al macedonienilor. În rolul mimului Laureolos - în care actorul, salvîndu-se dintr-o casă ce cădea, vomita sînge - cei mai ulți actori cu roluri secundare, ca să dea o probă de talentul lor, vomitară și ei, încît umplură scena de sînge; se pregătea apoi pentru noapte un spectacol în care egiptenii și etiopienii trebuiau să reprezinte scene din infern.


    LVIII  În ziua a noua înainte de calendele lui februarie șovăia dacă să se ducă la masă ori nu, avînd stomacul încărcat de la masa precedentă. În sfîrșit, cedînd amicilor, ieși. Cum trebuia să treacă printr-o galerie subterană, unde copiii de nobili chemați din Asia se pregăteau să apară pe scenă, el se opri să-i cerceteze și să-i încurajeze. Și dacă șeful trupei nu i-ar fi spus că-i e frig, s-ar fi înapoiat și ar fi luat parte la repetiția spectacolului. De aici sînt două versiuni: unii spun că pe cînd Caius vorbea cu copiii, Cherea pe la spate i-ar fi străpuns gîtul cu sabia, spunînd: „Haide”, iar Cornelius Sabinus, alt tribun, care făcea parte din conjurație, i-ar fi înfipt pumnalul în piept din partea opusă. Alții spun că Sabinus, îndepărtînd mulțimea prin centurioni complici la complot, i-a cerut, după obiceiul militar, parola și Caius spunînd „Jupiter”. Cherea a răspuns: „Primește-i mînia” și cu o lovitură i-a despicat maxilarul, pe cînd se întorsese spre el.


     În timp ce era doborât la pământ, prin zvîrcoliri și vaiete dînd semne că încă mai trăiește, ceilalți l-au ucis cu treizeci de lovituri. Consemnul tuturor era: „Repetați”. Unii i-au înfipt sabia și în părțile rușinoase.
     La primul zgomot, purtătorii lecticii sale alergară cu bastoane în ajutor, iar după ei îndată corpul german, care ucise pe unii dintre asasini și chiar pe unii senatori nevinovați.


    LIX  A trăit 29 de ani și a domnit 3 ani 10 luni și 8 zile.
     Cadavrul său a fost ascuns în grădina lui Lamia și ars pe jumătate pe un rug improvizat, a fost îngropat și acoperit cu iarbă proaspătă. Mai tîrziu, el fu dezgropat, ars și îngropat de surorile sale venite din exil.
     Se știe bine că mai înainte de a fi îngropat, paznicii grădinii au fost tot timpul tulburați de fantome. În casa în care a fost ucis n-a trecut nici o noapte fără groază, pînă ce casa însăși a ars într-un incendiu. Odată cu el a pierit și Caesonia, soția sa, străpunsă de sabia uni centurion. Iar fiica ei a fost zdrobită de un perete.


    LX  Oricine ar putea să-și facă o idee de aceste timpuri, din aceste amănunte. Vestea morții n-a fost crezută îndată. Se bănuia că a inventat-o și a lansat-o Caius, ca prin acest mijloc să cunoască sentimentele oamenilor față de el. Nici conjurații n-au încredințat cuiva imperiul. Iar senatul fu așa dornic de restabilirea libertății, încît consulii fură convocați, nu în sala senatului, fiindcă se chema Iulia, ci în Capitoliu. Unii senatori propuseră să distrugă orice amintire a Caesarilor și toate templele lor. S-a observat și notat îndeosebi că toți Caesarii al căror nume a fost Caius au pierit de sabie, începînd cu cel ucis în timpul lui Cinna.

C. Suetonius Tranquilius, Viețile celor doisprezece cezari, ed. Științifică, 1958, pag.192-195

Nō

     În teatrul Nō actorul țipă, dar nu se aude nici un sunet, fața-i devine mască sau o mască îi acoperă fața.
     Nu este nici o figurație sau joc, acest teatru japonez cam n-are nici o legătură cu spectatorul, acesta se află acolo din întâmplare. Exprimarea celor de pe scenă transcede în alt univers, în altă parte, în altă tăcere.

Secvență la minutul 54 din documentarul Baraka, de Ron Flicke.
Atenție Ron Fricke și nu Ron Flicke.

HU - HA

Așa se sperie viscolul.
Una dintre echipe s-a sfătuit cu șamanul-fotograf și în urma ritualului propus, în Banat n-a mai nins.
Hu - ha, hu - ha, hu - ha...
Cei bătuți de codul portocaliu să repete după mine:
Hu - ha! hu - ha! hu - ha!

Mimetica unei așteptări

     Desigur că femeia, învățată să aștepte, s-a implicat emoțional în creația artistică. Astfel covorul Penelopei n-ar fi avut nici un sens, dacă nu era descoperit de pețitori. Cui i-ar fi trecut prin minte că o femeie care așteaptă ar putea începe prin așteptare, o carieră artistică. S-ar îndepărta prin asta de la obiectivul ei de femeie?

     Astăzi femeile nu mai așteaptă deloc, este natura timpului, în același timp este și natura nouă în care femeia este privită. Cele mai multe dintre ele visează la o carieră, mai târziu, când lucrurile nu sunt peste așteptări, se întorc la ceea ce știu cel mai bine; la mimetica unei așteptări.

Ceața de cristal

Emanuel Swedenborg :

        170. Omul care vede toate lucrurile în lumina naturii e incapabil de a realiza că orice lucru din rai e asemenea celor de pe pământ; căci și-a format obiceiul gândirii prin acea lumină și și-a înrădăcinat ideea că îngerii sunt doar minți sau răsuflări eterice care nu au simțuri sau ochi cum au oamenii și deci care nu pot vedea obiectele din jurul lor. Totuși îngerii posedă toate simțurile pe care le are un om și încă le au mult mai pătrunzătoare; iar lumina prin care văd e mult mai strălucitoare decât lumina prin care vede omul. Că îngerii sunt oameni în forma cea mai perfectă și că se bucură de fiecare simț poate fi văzut mai sus (n. 73-77); și că lumina în rai e mult mai strălucitoare decât lumina din lume (n. 126-132).

Raiul și Iadul

_________________________________________________________


Când termină cina, regele părea mai obosit ca oricând, concedie servitorii și rămase singur la masă, lumea invitată plecase. În fața mesei lungi, în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, regele avu o viziune care-l trezi din amorțeala vinovată cauzată de cină. Totul era alb, aerul mai ales, sclipiri de argint dădeau contur obiectelor, era multă lumină, poate prea multă, în schimb lumina lumânărilor era neagră, și umbre negre se jucau pe zidurile albe.


A doua zi chemă toți învățații, le desfășură în vorbe toată întâmplarea, le explică inversiunea și le ceru sfatul. Toți ridicară din umeri, unii politicoși cerură un răgaz, un timp de gândire pentru formularea unui răspuns. Treburile zilnice îl făcură pe conducător să uite un timp întâmplarea petrecută în seara precedentă. Niciunul din cărturarii curții nu-l luă în seamă, ba chiar unii dintre ei își dădeau coate mai târziu, râzând de viziunea regelui lor și mai ales de faptul că în vin vedeau ei cauza, dar în seara aceea regele nu băuse deloc.


Când o ceață densă coborî de pe munte, înecă cetatea în bezna plumburie și umedă a fenomenului, oamenii abia se mai vedeau pe stradă. După un timp, ceața pătrunse și în case, era cu neputință să deschizi vreo ușă fără să te lovești de canatul acesteia. Oamenii au început să se lege cu câte o frânghie ca să nu se piardă unii de alții, familiile umblau într-o plasă de pescuit, largă ce-i cuprindea pe toți, numai picioarele fiind libere. La palat, servitorii mergeau lovind zidurile cu câte-o nuia ce-o aveau într-o mână, iar în cealaltă un clopoțel, în urma acestora veneau alți servitori ce cărau cele trebuincioase, legați de primii.


Regele rămase mai bine pe tron, așa măcar toți știau unde să-l caute, cărturarii mai ales, stăteau acum aproape de el. Vocile lor căpătau ecou și deveneau neînțelese, oricum nimeni nu mai înțelegea nimic, trebuia să vorbești în șoaptă și să auzi foarte bine. În timp, acuitatea scădea și nici vocile cele mai subtile în timpanele cele mai sensibile nu mai spuneau nimic. Atunci fiecare om ca să nu se plictisească își inventă o lume, acolo în lumea lui, descria mai bine sau mai rău o altă realitate și ce este cel mai interesant ar fi că aceste realități au început să se întâlnească și astfel, mimetic și imaginativ, oamenii au început să se înțeleagă între ei, dar fiecare cu realitatea sa. Este adevărat că unii dintre ei mai visează câte ceva ce le provoacă așa o stare, ca o ieșire din ceață, fiind un vis, oamenii nu caută cu luare-aminte dorința, se simt mai ales foarte vinovați de starea aceea, o iau drept decadență sau chiar păcat, când colo ar trebui să fie invers.


≪19-20
        Se făcea că vedeam multe animale, unul după altul; ultimele își desfășurau aripile lor; erau dragoni; le-am scăpat, zburînd deasupra lor; totuși, m-am împiedecat de unul. Asemenea dragoni înseamnă amores spurios, care au aerul de a nu fi dragoni, atîta timp cît nu poți să le vezi aripile; tocmai eram pe punctul de a scrie despre acest subiect. ≫

Emanuel Swedenborg, Cartea de Vise

_________________________________________________________
sus
Emanuel Swedenborg, Raiul și Iadul, ed. Dacia, 2001, pag.83
jos
Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, ed. Univers, 1995, pag.151.

Unire

     Ar fi normal ca uniți să fim mai fericiți, lucrul acesta se întâmplă după.
     După o despărțire, după o rătăcire, după o confuzie, oamenii revenind, întorcându-se, se cred mai buni, mai fericiți. O clipă se strâng, se unesc și își zic; „hai să tragem ș-o poză!” Astfel, în marile arhive fotografice, în marile colecții de albume, vedem oameni laolaltă fericiți, rar, foarte rar, vedem grupuri mari de oameni nefericiți. Cele de mai sus se referă la trecut, la fel ca imaginea.


     Astăzi, ne-am cam întors și vedem mari grupuri de oameni furioși, cu gurile crăcănate de furie, cu mâini spasmodice arătând neutru cerul, cu fețe imobile, idioate. Astăzi nimeni nu se mai bucură în colectiv, acasă poate, în pivnița minții sale, poate.


     A fi fericit pe stradă este un denunț la adresa unei morale nou instaurate; ce repede au uitat oamenii bombele și bolile ce traversau orașele, asemeni umbrelor aruncate de bombardiere. Ce repede uită oamenii orașelor europene știrile despre alte orașe, în alte țări, de pe alte continente, orașe care strivite de război sau cataclisme naturale, nu-și mai revin nici în zeci de ani. Este diabolic să fii fericit în țara ta când afară pe stradă, o lume parcă plutește, hipnotic în dansul unei crize de nebunie; „O! de-ar ieși pe stradă cei care cu adevărat mor de foame!”
Nu mai este voie să fii fericit în țara ta. La televizor, fețele tuturor politicienilor sunt buhăite de ură, capetele lor sunt cutii de conserve îndoite de grimase și ifose, prin găuri negre curge la nesfârșit dorința de răzbunare.


     Atunci, mă întreb de ce nu pot fi oamenii cu adevărat fericiți?

Războiul Lumilor

„Oricât ar părea de ciudat, marile lupte, ca aceea pe care o vedeți apărând dintre paginile jurnalelor mele, nu le sunt întotdeauna vizibile participanților. Multe lucruri depind de ceea ce oamenii visează în adâncul inimii lor. M-a preocupat dintotdeauna atât elaborarea visurilor cât și cea acțiunilor. Printre rândurile acestor jurnale transpare lupta cu viziunea omenirii despre ea însăși - o luptă aprigă, pe un teren unde mobiluri din trecutul nostru cel mai întunecat pot izvorî dintr-un rezervor inconștient și deveni evenimente reale pe care nu numai că trebuie să le trăim, ci și să le înfruntăm. Este hidra care atacă întotdeauna din locul unde nu poate fi observată. De aceea, mă rog ca, după ce veți fi parcurs segmentul meu al potecii de Aur, să nu fiți niște copii inocenți, dansînd după o muzică al cărei sunet nu îl aud.”

Jurnalele Furate

Frank Herbert, Împăratul zeu al Dunei, Nemira, 1994, pag.92

„Nu e nimic mai pasionant decât să vezi cum se deghizează un interes oficial în convingere intelectuală.”

Sean O' Casey

Frank Herbert, Ciuma Albă, Uranus, 1994, pag.196

Ceea ce credem noi că se întâmplă, coincide cu ceea ce vor alții și dacă nu coincide cu alții coincide cu ceilalți. Felul remarcabil în care tot timpul ceilalți au dreptate, corespunde locului unde se află, adică, „locul unde nu poate fi observată [hidra]”, asta pentru că majoritatea văd locul de unde nu poate fi observată [hidra]. Observație minoră care deranjează.


Evenimentele acestei luni încărcate, încărcate și cu declarații ale clasei politice, cu oficializări numismatice ale multor intelectuali, cu ieșiri în stradă, ar trebui să însemne ceva? ori tocmai că nu înseamnă nimic.


Războiul lumilor este departe de noi, și lumea este nemulțumită, când are să vină, acest început de an va fi uitat repede. Nu va veni în 2012, ar fi chiar stupid să vină așa repede.

Fascinație lexicală

≪Se considera pe sine descendent din uriașii lunari și ființă de tranziție între foștii și viitorii uriași lunari.


Colonelul X sta rezemat de pervazul singurei ferestre unde plutonierul Y nu atîrnase nici un candelabru sau o lanternă. Febrilita și își alese ca obiect al meditației cosmogonia lui Hörbiger. Se opri asupra acelui fragment în care Hörbiger cu fascinație lexicală iar nu științifică făcuse un tur de forță demonstrînd nu prin silogisme ci prin metafore o teză care s-ar fi dorit științifică.


Se făcea că după ani și ani de cer nocturn și negru, pămîntul captase încă o lună. Locuitorii lui atrași de centrul pămîntului deveniseră din ce în ce mai mici și mai nemernici. Cînd iată, deodată atracția pămîntului opri lîngă sine o Lună, era o lună asemănătoare piramidei lui Keops și balansînd în spațiu și dînd ocol cu viteză Ecuatorului.


Ea se apropia pe o spirală din ce în ce mai scurtă absorbind spre sine și umflînd oceanele cu apă stătută și fără valuri, fluviile leneșe și aproape oprite de smîrcuri. Atunci se făcea că o rasă de oameni, cei mai înalți, în două sau trei generații, începuseră să crească ca și cum oasele le-ar fi intrat în maree. Atunci, începuseră să crească și creerele lor și gîndurile lor, și-atunci începură să domnească asupra piticilor și-asupra pămînturilor.


Dar luna aceea se sparse, cordon de gheață se făcu și se prăbuși ca o grindină asupra polilor de frig pe care noi îi știm acum.≫

fragment din 1968

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.366-367

1001 Battles - without us

Cartea a apărut în 2011 la Londra, la editura Quitessence Edition Ltd. O echipă mare anglo-saxonă condusă de R.G. Grant ne înfățișează pe scurt în cele aproape 1000 de pagini, mari bătălii care, precum spune și subtitlul; au schimbat cursul istoriei. Una dintre aceste bătălii, - la pagina 656, este cea de la Plevna. În jumătate de pagina, autorii ne explică ce s-a întâmplat acolo. Sunt sigur că dorința editorului, ca aceștia să fie laconici, a fost respectată. În cele peste 30 de rânduri nu se pomenește nimic de România, de aportul nostru la luptă și mai ales de consecințele ce au urmat repede după conflict.

    Cartea, generoasă prin numărul enorm de date, ne uită și în pomenirea marilor bătălii din Primul Război Mondial, ca și în cele din următorul conflict mondial, în cele din cel de-al Doilea Război Mondial. Spre începutul epocii moderne se pomenește doar de bătălia de la Focșani, de la 1 august 1789, cred că numai datorită generalului Suvorov.
    Interesant este faptul că se pomenește de Romania, destul de devreme pentru acei ani, cu toate că în introducerea scrisă în bold există și Wallahia, acum ce mai contează.
    Mai existăm în carte și datorită dacilor și regelui Decebal sau poate că datorită romanilor, împăraților romani Domițian și Traian, autorii știu mai bine.


În 1973, Manole Neagoe își publică cartea Mari bătălii din istoria lumii -în două volume, carte ce nu are pretenția că atinge punctele de cotitură prin care aceste bătălii le fac istoriei umane.


„În Europa, secolul al XV-lea este dominat pe plan militar de români. Afirmația ar putea să pară exagerată. O simplă trecere în revistă a faptelor de arme mai importante dintre 1400-1500 întărește această constatare. Am arătat care este amploarea și care sînt rezultatele bătăliilor din cadrul Războiului de o sută de ani. Azincourt, Formigny, Castilon sînt confruntări între oști care numără mai mult de 10 000 de oameni, ultimele chiar mai puțin de 5 000. În cunoscuta bătălie de la Tannenberg, cînd înaintarea cavalerilor teutoni este oprită spre răsărit, s-au înfruntat armate de 10 000 și 16 000 de oameni.


În timpul Războiului celor două roze, efectivele sînt derizorii, de obicei 5 000 de oameni. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, cînd Federigo da Urbino învinge armata papală, au murit 100 de oameni și au fost răniți sau au căzut prizonieri aproape 3 000. Și, să nu uităm, analele contemporane o numesc bătălie crîncenă (atrox dimicatio)!


Se poate vorbi de mari bătălii - fără ca termenul să acopere mici încăierări de cavaleri - și în cazul luptelor dintre elvețieni și Carol Temerarul. Efectivele angajate în bătăliile de la Granson și Morat se ridică la 20 000 de oameni, sau peste această cifră. Elvețienilor li se datorează renașterea infanteriei, dar rezultatele acestor bătălii au doar efecte pe plan local.
[...]
Confruntarea decisivă pentru apărarea Moldovei, dar și a Europei, are loc în anii 1475 și 1476. Mahomed vroia să supună Moldova, să-i supună, în același timp pe tătari, care se puteau abate asupra Europei centrale trecînd peste pămîntul Moldovei ; urmărea deci să creeze o bază de operație, dar și de resurse economice și de oameni, valoroși ca luptători, de unde și cu ajutorul cărora să poată porni cu ușurință împotriva Vienei și Romei.
[...]
Toate izvoarele contemporane și Ștefan cel Mare însuși, într-o scrisoare trimisă țărilor europene, dau ca efectiv oastei otomane 120 000 de oameni. Coincidența dintre cifra dată de toate aceste izvoare contemporane scrise la mari distanțe (Buda, Cracovia, Veneția) pare surprinzătoare cu toate că mulți istorici au socotit-o exagerată.


După Evlia Celebi, cronicar turc, oastea Rumeliei se ridica în acea vreme la 40 000 de oameni. Este vorba de oameni care erau înscriși într0un sistem special de recrutare. Lor li se adaugă o parte din corpul de ieniceri, cel mult 5 000, dar așa cum se întîmplă de obicei, armata turcească era însoțită de achingii, al căror număr cu greu poate fi stabilit (în vremea lui Mihai Viteazul numărul achingiilor din partea europeană a Imperiului otoman era de 20 000, cea mai mare parte a lor fiind distrusă la Giurgiu, în retragerea lui Sinan-pașa. După toate probabilitățile, oastea turcească se ridica la aproximativ 80 000 de oameni. (Un martor ocular spune că în armata turcească erau 30 000 de călăreți - probabil trupele de elită). Oastea moldovenească  avea 40 000 de oameni, plus un contigent de secui de 4 000 - 5 000 de oameni. Raportul de forțe era de 2 la 1 în favoarea turcilor.
[...]
În dimineața zilei de 10 ianuarie, avangarda oastei otomane lua contact cu oastea moldovenească. Era ceață și turcii deslușeau cu greu dispozitivul luat de moldoveni. Încă un dezavantaj pentru turci : starea fizică a soldaților și cailor. În zilele care au precedat bătălia de la Vaslui vremea s-a încălzit, zăpezile au început să se topească transformînd lunca Bîrladului într-o adevărată mlaștină.
...”

Manole Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, 

ed. Scrisul românesc, Craiova, 1973,

fragmente de la pag.223-234

P.S. Bătăliile de la Vaslui și Valea Albă nu fac parte din cele 1001 și nici cele duse de Mihai Viteazul.

Wim Wenders - arta de-a accepta

Lisbon Story (1994)

http://www.imdb.com/title/tt0110361/


     În accepțiunea celor ce se cred autoironici, arta nu există decât așa cum o ascultă ei, cum o pricep sau mai grav, cum o învârt. Lor trebuie să le explici totul, ca nu cumva să fii acuzat, ca nu cumva să furi de undeva ceva, misterul lor provine dintr-o simplitate catolică; chiar și ceea ce nu există aparține lui Dumnezeu.


     Dacă vor să învețe ceva? Niciodată. Recursivitatea unor șiruri alfanumerice ca „etcetc” sau „blabla” încearcă să-mi seducă violența. Nu devin jandarmul nimănui. Momos a explodat de ciudă spre ciuda mea.

Sarah Burke - in memoriam

Sonet 130 (William Shakespeare) cu traduceri succesive

Ochiul

My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Radu Ștefănescu:

Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
Pe zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...


Neculai Chirică:

Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sîrmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!


Gheorghe Tomozei:

Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar, pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
cu nimeni şi nimic nu se compară...


Ion Frunzetti:

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decît e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zîna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint cînd o compară.


Cristian Vasiliu:

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Un compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

copy/paste de pe
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=34399

Ultimul incisiv

Ultimul incisiv n-a mai ieșit, în urma tuturor radiografiilor decizia a rămas blocată, a fost poate primul semn al decadenței mandibulei superioare umane. Mi-am amintit atunci că citisem că și degetele lateral exterioare de la mână vor suferi mutații în timp, omul va avea în final doar trei degete, cele mai puternice, evident.


Un principiu medical atacă exteriorul prin interior; dacă o malformație exterioară există, atunci, în oglindire, ceva interior suferă la fel. Concluzia imediat următoare este că omul, odată modificat exterior, de sine sau de vreo cauză, chiar imediată, chiar îndepărtată, el va avea de suferit în interior. Acest principiu deosebit de ascuțit, cel al enantiodromiei, se pare că guvernează aspru, sau imaculat, existența ființelor.


Prin comparație și din nou prin oglindire, ar trebui să căutăm extern ceva, atunci când suferim în interior; cum ar fi că petele alea sunt de la ficat și tot așa, ar stabili ceva. Unde-i echilibrul?


Nu există o teorie unitară a genezei, nu există o Geneză mai perfectă decât cea biblică, semn că orbercăim încă. În toate tratatele se începe cu ceva, nimeni nu începe cu începutul și, toate tratatele se termină, dar nu cu sfârșitul.


Felul social în care omul se zbate acum, este începutul a ceea ce toți sociologii numesc despărțirea de comunitate. Ieșim ca leii și ne întoarcem ca pisicile. Dorim spațiu, dormim în garsoniere. Un dinte ne lipsește.

Cronici din Romănia - Claude Karnoouh

fragment

     2. Ultimă revenire în Carpați

 „Eu prefer cele ce pot fi văzute, auzite, învățate.” (Heraclit, fragmentul 55)

        Figuri nobile
     Cît mă revoltam împotriva dascălilor mei, dar mai ales împotriva mea însumi ori de cîte ori mă trezeam bîjbîind, nemulțumit de schemele de anchetă sau de mecanica bine unsă a analizelor formale! Dar pe măsură ce cunoștințele mele de limbă locală se rafinau, eram capabil să-mi discern singur impasurile.
[...]
Acum era momentul potrivit pentru vrăji, pentru farmecele ieșite din gura babelor, care, zice-se, îi puteau face să călărească norii învolburați pe ibovnicii fetelor cînd tînjeau prin cazarme îndepărtate sau pe șantierele patriei socialiste - cînd, din alte țări, se lansau sateliți spre Lună, Marte sau Venus. Într-o zi, cam prin 1976, într-o dimineață de primăvară, am auzit la radio că niște astronauți ajunseseră din nou pe Lună. Treaba se repeta - așa încît opera lui Jules Verne ajungea să pară un banal roman popular realist (căci ceea ce e straniu în literatura science-fiction e că n-are ficțiune, nici știință, fiind mereu depășită de realizările științifice reale...)


     În vremea aceea, lucram cu un bătrân, personaj important și respectat, Ion, bătrînul diac (Ion a lu Gheorghe). Discutam cu el despre trecuta viață socială, despre serile în care se adunau laolaltă fete și flăcăi dintre rubedeniile sale nobile. Slujbaș laic al bisericii de mai bine de treizeci de ani - i se zicea jupîn diac -, treaba lui era să psalmodieze răspunsuri la cîntarea preotului în timpul slujbei; cunoștea deci prea bine textele biblice din care cita...
[...]
Cu o politețe deopotrivă lină, în ton, și emfatică, în retorică, mă întreba de ai mei și, orice i-aș fi răspuns, adăuga: „Să le dea Dumnezeu viață lungă!” Toate astea nu erau decît o imuabilă intrare în materie, pînă cînd, cu glasul lui prizărit, striga după nevastă să ne aducă sticla de palincă și un pahar. El bea primul, închinînd: „Să trăiți, să vă dea Dumnezeu sănătate!”, apoi, fără nici o grabă, ducea paharul la gură și bea cu înghițituri mici alcoolul tare și alb, a cărui aromă fructată, înăsprită de acidul prusic, se pierdea în izul ascuțit de saramură și în aburii pătrunzători de varză fiartă. După ce golea paharul pînă la ultima picătură, se ștergea cu dosul mînecii largi a cămeșii de cînepă, îl umplea-ochi din nou, îl punea ușurel pe masă și-l împingea spre mine. Eu îl luam cu atenție, nu cumva să scap vreo picătură, și-l ridicam spre buze - chemînd și eu la rîndul meu paza lui Dumnezeu asupra lui și-a alor săi -, și, cu o mișcare bruscă, dădeam paharul peste cap fără să respir. După ce mi se mai ogoia gîtlejul de arsura alcoolului, putea să înceapă discuția.


     În acea zi, i-am adus vestea pe care taman o culesesem de la radio. Rămase o vreme fără cuvînt. M-am simțit încurcat, aproape jenat în fața tăcerii sale și a feței cufundate în gînduri adînci. După cîteva minute mai mai lungi ca de obicei, ca și cum și-ar fi adunat cu greu vorbele, m-a întrebat aproape violent:


     - Dumneavoastră ce părere aveți, domnule profesor?
     - Eu cred că e o mare realizare tehnică, i-am răspuns simplu, fără să-mi fac griji.
     - Dar, spuneți-mi, pe Dumnezeu l-au întîlnit acolo?


     Mi-a fost dat să trăiesc multe lucruri de mirare în satele de pe aici, dar de data asta am rămas mut, neștiind dacă nu cumva am de-a face cu una dintre acele ironii țărănești cu care mă mai întîlnisem, chiar dacă nu și în cazul lui - era sever în ce privește legile ospeției și ar fi pus la locul lui pe oricine mi-ar fi arătat lipsă de respect la el în casă ori de față cu el.


     - Nu prea cred, i-am răspuns eu descumpănit.
     - Atunci n-are niciun rost, nicio hasnă.


*****
Rost, sens, ordine a lucrurilor generată de logos. Hasnă - interes, beneficiu, avantaj, aici sinonim al lui folos, în acest context, beneficiu moral. (nota autorului)

Claude Karnoouh,
Inventarea poporului-națiune, Cronici din Romănia și din Europa Orientală 1973-2007,
ed. Idea Design&Print, 2011, pag.270-272

Un apus dintr-un pahar de vin

O mie de drumuri, care mai de care mai drepte, mai curbe, mai înțelegătoare în geometria lor au definit suprafața și astfel privitorul rătăcindu-se în ele, n-a știut pe unde o va apuca soarele pentru a apune.
Când a ridicat ochii, era prea târziu, cupola era zgâriată de un avion cu reacție, un deal alb se ridicase în fața lui, stâlpii ce au apărut repede, țineau toată foaia albă ca să n-o ia vântul. Drumurile și-au lăsat atunci invers amprentele, ca și cum talpa vulgară, primitivă, a unei umbre, a fost umplută cu gips.
Sus de tot, de culoarea vinului, cerul nu mai spunea nimic; nici stele încă, nici luna, nici vreun nor mai obosit, doar o văpaie îl mai ținea așa suspendat datorită aerului cald ce dilata la infinit o cupolă uriașă.
În tot acest peisaj, am văzut omul, cu un contur deosebit, asemeni unui cosmonaut, ce tăcut inspecta cu niște antene speciale marea coală imaculată, acolo era toată istoria sa, toate drumurile, întoarcerile și frânturile -drumuri neterminate. Era atât de liniște că nici nu am cutezat să memorez, știind că ionii ce vor traversa axonul vreunui neuron va produce zgomotul și, cupola va cădea.