Evenimentul ulterior

„Cuius rei demonstrationem mirabilem sane detexi. Hanc marginis exiguitas non caperet.
Mă aflu în posesia unei demonstrații minunate a acestei afirmații, dar marginea paginii este prea strâmtă pentru a o cuprinde.”

Pierre Fermat *

N-a existat vreun eveniment de care să fiu capabil să mă unesc, să-mi aparțină.
Toate reuniunile familiale care celebrau sărbători ale celor uniți prin sânge cu mine mă lăsau rece. În final uitam de ziua mea de naștere și felul în care ea era sărbătorită mă umplea de rușine și-mi trezea o timiditate care mă umplea de promiscuitate până la urmă. Eu vărsat asemeni unui ulcior și azi sărbătorit asemeni unei statui.



Mai târziu am ocolit aceste sărbători și mizantropia mea era accentuată de căutarea evenimentului ulterior.


Sigur că exista o scuză și în același timp o renaștere în a nu pierde nopți și vacanțe în căutarea exilirului emoțional dus la infinit. Drogurile nu m-au atras, la fel cum nici sexul n-a reușit. Toate gâfâielile le-am redus la fișe sentimentale în care autorii, panegirici fiind, nu reușeau să ducă real un orgasm până la capăt.


În final, am rămas să contemplu, singular, evenimentele.
Aici, în această contemplare; ce a devenit matematică datorită întâmplării, am reușit să recunosc că viitorul, în felul său necunoscut, devine prezent în felul său cunoscut.


Ce maximă de doi bani. Ce dorință de neființă și totuși toată această planetă, în afară de ceva sutime de procente de alcoolici, drogați sau artiști, autiști sau dependenți de altceva, crede cu o nețărmuită aplecare că ceea ce privim este ceea ce vedem.


Mult mai târziu, felul în care am realizat că percep existența, m-a îndreptat spre „critica algoritmilor întrerupți datorită defazării realității”, o materie nouă ce se referă la felul în care oamenii reușesc să se mintă singuri.

Astfel, după mulți ani de omologare statistică umană, am reușit să creez un algoritm ce prevedea viitorul imediat pe baza unor informații imediate venite din prezent. Astfel -mă repet, am reușit conjectura în care subiectul poate fi reprezentat în viitor. Prezentul nefiind interesant.

Altfel, dacă în camera alăturată se află viitorul, nu ne rămâne decât să deschidem ușa. Contrastul evident ne aruncă în neant. Privitul pe gaura cheii ne dă liniaritatea unui timp probabil. Lucrul acesta ne este interzis; privitul pe gaura cheii.

De aceea, perpetuând o anomalie, o reducere la absurd, putem scrie că ne putem teleporta în camera în care viitorul există. Realitatea imediată nu ne va influența imediat. Cunoaștem din cele promise, cam ce s-ar întâmpla, nici măcar în timpul egalizării emoționale nu vom constata abateri grave.

Odată ajunși în viitor, prezentul devine continuu și o altă cameră se ivește în drumul nostru.


____________________________ 
 * Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, Humanitas, 2005, pag.82-83.

Levitație

Teorema - Pasolini -1968

≪
     Banca de lângă peretele coșcovit al casei coloniale este goală. Emilia nu mai e acolo.
     Astăzi, se află la înălțime: dar nu la vreuna dintre ferestruicile de la primul etaj, care sunt toate închise; și nici măcar la vreuna dintre cele mai mici și fără geamuri ale hambarului. ea se găsește chiar deasupra cornișei, deasupra acoperișului.


     În fine, Emilia e suspendată în cer. Și stă acolo, fără nici un motiv, cu brațele deschise.
     Poate că stă așa deja de multe ore; la înălțime, ca un balon-sondă sau ca o spânzurată, pe fondul păturii cenușii de nori, printre care se întrezărește - e deja aproape seară - un senin absurd.
     Jos, în curtea casei, e o mulțime ce privește în aer, neștiind ce să zică, ce să facă, neliniștită și înnebunită din cauza noii situații. Doar băiețelul cu urzicile, ruda cea mică a sfintei suspendate deasupra acoperișului, care, poate pentru că e copil, e mai degrabă fericit decât uimit, are ideea de a face ceva; aleargă spre turnulețul coloniei, de a cărui boltă atârnă un clopot mic, vechi, se prinde de coardă și începe dă bată, să bată.


     La acel sunet strident și haotic, scena extraordinară care se desfășoară în cătun capătă o semnificație mai umană, iar lumea știe oarecum să-și regăsească gesturile și acțiunile care se cer în astfel de cazuri, recunoscând în fața propriilor ochi vechea și binecunoscuta prezență a lui Dumnezeu.
     Unii rămân să privească în picioare, alții cad în genunchi, alții tac, iar alții se roagă; unii sunt năuciți, iar alții sunt emoționați până la lacrimi. Prezența stupefiantă a acelei mici figuri întunecate, suspendate deasupra marginii acoperișului, în fața unui cer amețitor, plini de nori melancolici ai apusului, străbătuți de fâșii luminoase, e o viziune ce reușește să sature și să epuizeze nebuna fericire de care îi umple pe toți.


     De astfel, trebuie să fim de acord că a fi martor la o asemenea întâmplare nu e lucru obișnuit. Nimeni nu ar putea spune acum ce vor aduce umbrele, care, ca în fiecare seară, coboară severe și încete din cer.
≫

Pier Paolo Pasolini, Teorema, Polirom, 2007, pag.197-198

923 de cuvinte pentru a demonstra Teorema

Trebuie să văd de mai multe ori acest film; ceaţă totală, artă cinematografică de excepţie, zei care coboară pe pământ.

Priviţi mai sus un decupaj, am unit secvenţele, am surprins prin asta doar o acţiune, nu cea mai tare, dar este cea care duce mai departe arta descoperiri artei, cred că mă cam repet, ce dacă...