Cronici din Romănia - Claude Karnoouh

fragment

     2. Ultimă revenire în Carpați

 „Eu prefer cele ce pot fi văzute, auzite, învățate.” (Heraclit, fragmentul 55)

        Figuri nobile
     Cît mă revoltam împotriva dascălilor mei, dar mai ales împotriva mea însumi ori de cîte ori mă trezeam bîjbîind, nemulțumit de schemele de anchetă sau de mecanica bine unsă a analizelor formale! Dar pe măsură ce cunoștințele mele de limbă locală se rafinau, eram capabil să-mi discern singur impasurile.
[...]
Acum era momentul potrivit pentru vrăji, pentru farmecele ieșite din gura babelor, care, zice-se, îi puteau face să călărească norii învolburați pe ibovnicii fetelor cînd tînjeau prin cazarme îndepărtate sau pe șantierele patriei socialiste - cînd, din alte țări, se lansau sateliți spre Lună, Marte sau Venus. Într-o zi, cam prin 1976, într-o dimineață de primăvară, am auzit la radio că niște astronauți ajunseseră din nou pe Lună. Treaba se repeta - așa încît opera lui Jules Verne ajungea să pară un banal roman popular realist (căci ceea ce e straniu în literatura science-fiction e că n-are ficțiune, nici știință, fiind mereu depășită de realizările științifice reale...)


     În vremea aceea, lucram cu un bătrân, personaj important și respectat, Ion, bătrînul diac (Ion a lu Gheorghe). Discutam cu el despre trecuta viață socială, despre serile în care se adunau laolaltă fete și flăcăi dintre rubedeniile sale nobile. Slujbaș laic al bisericii de mai bine de treizeci de ani - i se zicea jupîn diac -, treaba lui era să psalmodieze răspunsuri la cîntarea preotului în timpul slujbei; cunoștea deci prea bine textele biblice din care cita...
[...]
Cu o politețe deopotrivă lină, în ton, și emfatică, în retorică, mă întreba de ai mei și, orice i-aș fi răspuns, adăuga: „Să le dea Dumnezeu viață lungă!” Toate astea nu erau decît o imuabilă intrare în materie, pînă cînd, cu glasul lui prizărit, striga după nevastă să ne aducă sticla de palincă și un pahar. El bea primul, închinînd: „Să trăiți, să vă dea Dumnezeu sănătate!”, apoi, fără nici o grabă, ducea paharul la gură și bea cu înghițituri mici alcoolul tare și alb, a cărui aromă fructată, înăsprită de acidul prusic, se pierdea în izul ascuțit de saramură și în aburii pătrunzători de varză fiartă. După ce golea paharul pînă la ultima picătură, se ștergea cu dosul mînecii largi a cămeșii de cînepă, îl umplea-ochi din nou, îl punea ușurel pe masă și-l împingea spre mine. Eu îl luam cu atenție, nu cumva să scap vreo picătură, și-l ridicam spre buze - chemînd și eu la rîndul meu paza lui Dumnezeu asupra lui și-a alor săi -, și, cu o mișcare bruscă, dădeam paharul peste cap fără să respir. După ce mi se mai ogoia gîtlejul de arsura alcoolului, putea să înceapă discuția.


     În acea zi, i-am adus vestea pe care taman o culesesem de la radio. Rămase o vreme fără cuvînt. M-am simțit încurcat, aproape jenat în fața tăcerii sale și a feței cufundate în gînduri adînci. După cîteva minute mai mai lungi ca de obicei, ca și cum și-ar fi adunat cu greu vorbele, m-a întrebat aproape violent:


     - Dumneavoastră ce părere aveți, domnule profesor?
     - Eu cred că e o mare realizare tehnică, i-am răspuns simplu, fără să-mi fac griji.
     - Dar, spuneți-mi, pe Dumnezeu l-au întîlnit acolo?


     Mi-a fost dat să trăiesc multe lucruri de mirare în satele de pe aici, dar de data asta am rămas mut, neștiind dacă nu cumva am de-a face cu una dintre acele ironii țărănești cu care mă mai întîlnisem, chiar dacă nu și în cazul lui - era sever în ce privește legile ospeției și ar fi pus la locul lui pe oricine mi-ar fi arătat lipsă de respect la el în casă ori de față cu el.


     - Nu prea cred, i-am răspuns eu descumpănit.
     - Atunci n-are niciun rost, nicio hasnă.


*****
Rost, sens, ordine a lucrurilor generată de logos. Hasnă - interes, beneficiu, avantaj, aici sinonim al lui folos, în acest context, beneficiu moral. (nota autorului)

Claude Karnoouh,
Inventarea poporului-națiune, Cronici din Romănia și din Europa Orientală 1973-2007,
ed. Idea Design&Print, 2011, pag.270-272