Controlul magic al vîntului - James George Frazer

                                                                            șamancei ce n-o doresc mofluză

Turnul Vânturilor - Athina, Atena

     ≪Odată în plus, primitivul crede că poate ori să determine vântul să bată, ori să-l potolească. Cînd un iakut trebuie să plece pe căldură într-o călătorie lungă, el ia o pietricică pe care a avut norocul să o găsească în intestinele unui animal sau ale unui pește, o înfășoară de mai multe ori în păr de cal și o fixează de un băț. Apoi mișcă bățul rostind o vrajă. Curînd un vînt proaspăt începe să adie. Dacă vântul trebuie să bată nouă zile, se înmoaie piatra în sîngele unei păsări sau al unui animal, apoi piatra este înfățișată soarelui, în timp ce vrăjitorul se rotește de trei ori în sens opus mersului astrului. Dimpotrivă, cînd un hotentot vrea ca vîntul să se oprească, el ia o piele foarte grasă și o atârnă de un par, în credința că vîntul trîntind pielea își va pierde forța la fel cum a căzut și pielea. Vrăjitorii din Țara de Foc aruncă cu cochilii de scoică în vînt pentru a-l potoli. Se știe că băștinașii insulei Bibili, dincolo de Noua Guinee, au reputația că pot stîrni vînturile prin propria lor suflare. Pe timp de furtună bogadjimii spun : „Iată-i din nou pe bibili suflînd din răsputeri”. În Noua Guinee se cunoaște un alt mijloc de a face să bată vîntul : se lovește ușor o „piatră de vînt” cu un băț ; dacă piatra ar fi lovită tare s-ar isca un uragan. vrăjitoarele din Scoția fac vîntul să bată, înmuind în apă o cîrpă pe care o lovesc apoi de trei ori de o piatră spunînd :


          Te lovesc de această piatră,
          cerînd diavolului să aducă vînt,
          Fără vrerea mea, vîntul nu se va potoli.

     În Groenlanda se crede că o femeie însărcinată sau care a născut de cîtva timp are puterea de a potoli furtuna. Nu trebuie decît să iasă din casă, să tragă o gură de aer în piept, apoi, revenind în casă, să dea aerul afară. În antichitate, trăia la Corint o familie despre care se știa că poate potoli vînturile înfuriate, dar nu cunoaștem în ce fel membrii săi își duceau la bun sfîrșit folositoarea îndeletnicire, care le aducea, desigur, o răsplată mult mai substanțială decît simplul renume, printre călătorii pe mări îndepărtate ce populau istmul. chiar în era creștină, sub domnia lui Constantin, un anume Sopater a fost osîndit la moarte la Constantinopol, sub acuzația de a fi oprit vînturile prin magie, căci s-a întîmplat ca vasele ce trebuiau să sosească cu grîne din Egipt și Siria să întîrzie pe drum, din cauza lipsei de vînt, ori a vînturilor potrivnice, spre furia și deznădejdia gloatelor flămînde ale Bizanțului.


În Finlanda, vrăjitorii vindeau vînturi prielnice marinarilor ținuți în loc de furtună. Vîntul era legat cu trei noduri ; dacă se desfăcea primul nod se producea un vînt slab ; desfacerea celui de-al doilea nod aducea vijelia ; dacă se desfăcea al treilea nod se dezlănțuia furtuna.


Estonienii, pe care numai un braț de mare îi departe de Finlanda, mai cred și astăzi în puterea vecinilor lor din nord. Țăranii estonieni pun puternicele vînturi de primăvară, ce bat dinspre nord și nord-est, aducînd friguri și reumatisme, pe seama uneltirilor vrăjitorilor și vrăjitoarelor din Finlanda. Îi îngrozesc mai cu seamă cele trei zile din primăvară, numite ale crucii : una dintre ele cade în ajunul Înălțării. Locuitorii din regiunea Fellin se feresc să iasă în aceste zile din casă, de teamă ca vînturile năspraznice ce suflă din Laponia să nu-i lovească de moarte. un cîntec popular estonian spune :


          Vînt al Crucii ! puternic și iute !
          Aspră e izbutirea aripilor tale întinse
          Ce mătură totul în calea lor !
          Vînt sălbatic și jalnic
          Ce aduci necazuri și amărăciune,
          Vrăjitorii Finlandei călăresc
          Pe rafalele tale distrugătoare.

Se spune, de asemenea, marinarii, ieșind cu bine din lupta cu vîntul în golful Finlandei, zăresc cîteodată un vas ciudat ivindu-se la pupă și ajungînd-i din urmă cu repeziciune. Vasul apare cu toate pânzele sus - cu toate velele întinse - și plutește de-a dreptul contra vîntului, croindu-și cu greu drum prin talazurile înspumate, împroșcînd înapoi trîmbele de stropi de pe etravă, cu toate velele umflate gata să plesnească, cu fiecare parîmă întinsă gata să se rupă. Atunci marinarii știu că vasul vine din Finlanda.


Arta de a lega vîntul în trei noduri, astfel încît pe măsură ce desfaci nodurile vîntul să devină mai puternic a fost atribuită vrăjitorilor din Laponia și vrăjitoarelor din Shetland, Lewis și insula Man. Marinarii din Shetland mai cumpără și acum vînt, sub forma unor batiste sau a unor fire înnodate de la femei bătrîne care pretind că stăpînesc furtunile. Se spune că la Lerwick există vrăjitoare bătrîne care trăiesc și acum vînzînd vînt.

Ulise a primit vînturile într-un sac de piele de la Eol, regele vînturilor.


Populația Motumotu din Noua Guinee crede că vînturile sînt trimise de un vrăjitor Oiabu ; acesta are pentru fiecare vînt un bambus pe care îl deschide după bunul său plac. Pe culmea muntelui Agu din Togo, un district din vestul Africii, se află un fetiș numit Bagba, despre care se crede că are puterea asupra vîntului și ploii. Se spune că preotul său păstrează vînturile închise în niște vase mari.


Vîntul prevestitor de furtună este privit adesea ca un geniu rău pe care îl poți intimida, goni sau ucide. Cînd furtuna și timpul urît au durat prea mult și cînd bucatele se împuținează, eschimoșii din regiunile centrale se străduiesc să înduplece vijelia, făcînd din alge bice lungi cu care coboară pe plajă, plesnindu-le în direcția vîntului și strigînd : „Taba (ajunge) !” Odată, cînd vînturile din nord-vest menținuseră multă vreme gheața pe țărmul mării și cînd bucatele se împuținară cu totul, eschimoșii au împlinit o ceremonie pentru domolirea vînturilor. S-a aprins un foc pe malul mării și oamenii s-au adunat în jurul lui cîntînd. Un bătrîn a înaintat spre foc și, cu o voce îmbietoare, l-a invitat pe demonul vîntului să vină lîngă foc să se încălzească. Cînd s-a socotit că acesta va fi venit, un bătrîn a aruncat în flăcări un vas cu apă, la umplerea căruia a contribuit fiecare dintre oamenii de față și în aceeași clipă un nor de săgeți s-a abătut asupra locului unde fusese aprins focul. Se credea că demonul nu poate rămâne acolo unde a fost atât de rău tratat. Pentru a desăvîrși efectul, s-au tras focuri de armă în toate direcțiile și căpitanul unui vas european a fost rugat să tragă cu tunul în direcția vîntului.


La 21 februarie 1883 eschimoșii din Point Barrow, Alaska, au împlinit o ceremonie asemănătoare, cu intenția de a omorî spiritul vîntului. Femeile l-au alungat pe demon din casele lor cu măciuci și cuțite pe care le roteau în aer, iar bărbații, adunîndu-se în jurul unui foc, au tras asupra lui cu puștile, și l-au zdrobit cu o piatră grea în clipa cînd un nor de abur s-a ridicat din cenușa fumegîndă peste care tocmai se turnase un butoi cu apă.

Indienii lengua din Gran Chaco atribuie goana vîntului învolburat trecerii unui spirit și aruncă cu bețe pentru a-l speria și a-l pune pe fugă. Cînd vîntul le dărîmă colibele, bărbații payagua din America de Sud iau tăciuni aprinși și aleargă împotriva vîntului amenințîndu-l, pe cînd ceilalți izbesc aerul cu pumnii pentru a speria furtuna. Cînd populația guaycuru este amenințată de o furtună puternică, bărbații ies din case înarmați, iar femeile și copiii strigă din toate puterile pentru a intimida demonul.


În timpul unei vijelii, locuitorii unui sat batak din Sumatra au fost văzuți năvălind afară din casă înarmați cu spade și sulițe. Rajahul se afla în fruntea lor și cu toții, strigînd și chiuind, îl sfîșiau și ciopîrțeau pe dușmanul nevăzut. Mai ales o bătrînă se străduia să-și apere căminul, spintecînd în dreapta și în stînga văzduhul cu o sabie lungă.


În timpul unei furtuni violente, cînd bubuitul tunetului părea să răsune foarte aproape, kayanii din Borneo au fost văzuți trăgîndu-și pe jumătate sabia din teacă, cu un gest amenințător, ca și cînd ar fi vrut  să sperie demonii furtunii.


În Australia indigenii cred că uriașele coloane de nisip roșu care trec cu iuțeală de-a curmezișul deșertului sînt spirite care aleargă. Odată, un negru, tînăr și atletic, aînceput să alerge după una din aceste coloane mișcătoare pentru a o omorî cu bumerangul. După două sau trei ore tînărul s-a întors sleit de puteri, spunînd că l-a omorît pe Koochee (demonul), dar Koochee i-a mîrîit în față și el are să moară.


Se spune despre beduinii din estul Africii că ”nici un vîrtej nu trece vreodată pe un drum fără a fi urmărit de o duzină de primitivi cu pumnalele scoase, care sfîrtecă trîmbele de praf pentru a goni duhul rău care, se crede, umblă călare pe vînt”.

     În lumina acestor exemple, o povestire a lui Herodot, pe care comentatorii moderni au socotit-o drept născocire, este perfect credibilă. Herodot spune, fără a garanta însă exactitatea povestirii sale, că odată, în țara psyllilor, Tripolitania de azi, vîntul care sufla dinspre Sahara a secat toate bazinele de apă. oamenii s-au sfătuit și au pornit cu toții să se războiască cu vîntul din sud. Dar cînd au pătruns în deșert, simunul i-a măturat și i-a înmormîntat pe toți, pînă la ultimul. Se poate prea bine ca povestea să fi fost spusă de către cineva care i-a văzut dispărînd, în rînduri de luptă, lovind tobele și talgerele, în norul roșu al nisipului învîrtejit.≫

James George Frazer, Creanga de aur, Vol. I, bpt, ed. Minerva, 1980, pag.169-175.