Sonet 130 (William Shakespeare) cu traduceri succesive

Ochiul

My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Radu Ștefănescu:

Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
Pe zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...


Neculai Chirică:

Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sîrmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!


Gheorghe Tomozei:

Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar, pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
cu nimeni şi nimic nu se compară...


Ion Frunzetti:

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decît e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zîna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint cînd o compară.


Cristian Vasiliu:

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Un compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

copy/paste de pe
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=34399