Antiteza Paneloux - Ciuma de Albert Camus

http://www.joerotto.com/Album%20Rotto/album/slides/tempo2.html  

Dorința divină


≪Paneloux şi-a întins, ajungând aici, braţele sale scurte, în direcţia ieşirii, ca şi cum ar fi arătat ceva în spatele perdelei mişcătoare a ploii: "Fraţi creştini, a spus el cu tărie, aceeaşi vânătoare mortală bate astăzi străzile noastre. Priviţi-l, acest înger al ciumei, frumos ca Lucifer, şi strălucitor ca răul însuşi, înălţat deasupra acoperişurilor voastre, ţinând în mâna dreaptă ţepuşa roşie la înălţimea capului, iar cu mâna stângă arătând una din casele voastre. În clipa asta, poate, degetul lui se îndreaptă spre uşa voastră, ţepuşa răsună pe lemn; în această clipă chiar ciuma intră la voi, se aşează în odaia voastră şi aşteaptă să vă întoarceţi. E acolo, răbdătoare şi atentă, sigură ca însăşi ordinea lumii. Mâna pe care ea are să v-o întindă, nici o putere terestră şi nici măcar, să ştiţi, zadarnica ştiinţă omenească, nu vă poate ajuta s-o ocoliţi. Şi veţi fi treieraţi pe aria însângerată a durerii, şi zvârliţi o dată cu paiele."


Aci, părintele a reluat cu şi mai multă amploare imaginea patetică a flagelului care treieră grâul omenesc. El a evocat imensa bucată de lemn rotindu-se deasupra oraşului, lovind la întâmplare şi înălţându-se însângerată, împrăştiind în sfârşit sângele şi durerea omenească "pentru însămânţări care ar pregăti recoltele adevărului".


La capătul frazei sale lungi, părintele Paneloux s-a oprit, cu părul căzut pe frunte, cu trupul fremătând de un tremur pe care mâinile lui îl transmiteau amvonului şi a reluat, mai înăbuşit, dar pe un ton acuzator:
"Da, a sosit ceasul să meditaţi. Aţi crezut că e de ajuns să-l vizitaţi pe Dumnezeu duminica pentru a fi liberi în restul zilelor. V-aţi gândit că prin câteva îngenuncheri îl plătiţi prea destul pentru nepăsarea voastră criminală. Dar Dumenezeu nu este călduţ. Astfel de întâlniri rare cu el nu ajung iubirii lui mistuitoare. El vrea să vă vadă mai mult timp, este felul lui de a vă iubi şi, la drept vorbind, este singurul fel de a iubi. Iată de ce, obosit să aştepte venirea voastră, a lăsat flagelul să vă viziteze aşa cum a vizitat toate oraşele păcatului de când au oamenii o istorie.


Ştiţi acum ce este păcatul, aşa cum au ştiut Cain şi fiii lui, cei de dinaintea potopului, cei din Sodoma şi Gomora, Faraon şi Iov şi toţi cei blestemaţi. Şi aşa cum au făcut-o atunci toţi aceştia, şi voi, din ziua în care acest oraş şi-a închis zidurile în jurul vostru şi al flagelului, vă uitaţi cu alţi ochi la fiinţe şi lucruri. Şi, în sfârşit, ştiţi acuma că trebuie să vă întoarceţi la ceea ce e esenţial.
Un vânt umed pătrundea acum în naos şi flăcările lumânărilor s-au gârbovit sfârâind. Un miros dens de ceară, tuşea, un strănut au urcat spre părintele Paneloux care, revenind asupra expunerii sale cu o subtilitate care a fost foarte apreciată, a reluat cu o voce calmă : "Mulţi dintre voi, o ştiu, se întreabă tocmai unde vreau să ajung ? Vreau să vă aduc la adevăr şi să vă învăţ să vă bucuraţi, în ciuda a tot ceea ce aţi auzit.


A trecut vremea când sfaturile sau o mână frăţească constituiau mijloacele de-a vă împinge spre bine. Astăzi, adevărul e un ordin. Iar drumul salvării vi-l arată şi spre el vă împinge o ţepuşă roşie. Tocmai aici, fraţi creştini, se arată în sfârşit îndurarea divină care a pus în orice lucru binele şi răul, mânia şi mila, ciuma şi mântuirea. Chiar acest flagel, care vă loveşte, vă înalţă şi vă arată calea.


"Foarte de mult, creştinii din Abisinia vedeau în ciumă un mijloc eficace, de origine divină, de a câştiga veşnicia. Cei ce nu erau atinşi se înfăşurau în cearşafurile ciumaţilor pentru a muri în mod sigur. Fără îndoială, această furie a mântuirii nu este recomandabilă. Ea arată o grabă regretabilă, foarte apropiată de orgoliu. Nu trebuie să fii mai grăbit decât Dumnezeu şi orice încercare de a accelera ordinea imuabilă pe care el a stabilit-o o dată pentru totdeauna duce la erezie. Dar acest exemplu conţine totuşi o lecţie. Pentru spiritele noastre mai clarvăzătoare el scoate în evidenţă această licărire aleasă de veşnicie care zace în adâncul oricărei suferinţe. Ea luminează, această licărire, drumurile amurgului care duc spre mântuire. Ea exprimă dorinţa divină care, fără greş, transformă răul în bine.≫

http://www.joerotto.com/Album%20Rotto/album/slides/cervello.html 

Răsucirea

≪Paneloux s-a uitat la această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest ţipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi, şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce puţin înăbuşită, dar distinctă, în mijlocul plânsetului fără nume care nu contenea: "Doamne, scapă acest copil".
Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bolnavii se agitau. Cel ale cărui exclamaţii nu încetaseră, de la celălalt capăt al încăperii, şi-a înteţit ritmul vaietului până ce a scos şi el un ţipăt asemănător, în timp ce ceilalţi gemeau din ce în ce mai tare. Un val de hohote de plâns s-a revărsat în sală, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, agăţat de bara patului, a închis ochii, ameţit de oboseală şi de dezgust.


Când i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alături de el, de Tarrou.
— Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai suport.
Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte a patului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic. Paneloux s-a apropiat de pat şi a făcut gestul binecuvântării. Apoi şi-a adunat poalele şi a ieşit prin coridorul principal.


— Va trebui să luăm totul de la început ? l-a întrebat Tarrou pe Castel.
Bătrânul doctor a dat din cap.
— Poate, spune el cu un surâs crispat. La urma urmei a rezistat destul de mult.
Dar Rieux părăsea acum sala cu un pas atât de grăbit şi cu un astfel de aer, încât, atunci când trecu pe lângă Paneloux, acesta a întins mâna să-l reţină.
— Doctore, i-a spus el.
Rieux s-a întors fără să se oprească şi i-a zvârlit cu violenţă:
— Cel puţin ăsta era nevinovat, o ştiţi bine!
Apoi s-a întors şi, trecând prin uşile sălii înaintea lui Paneloux, a ajuns în curtea şcolii. S-a aşezat pe o bancă între nişte mici arbori prăfuiţi şi şi-a şters sudoarea care îi curgea în ochi. Îi venea să urle ca să desfacă în sfârşit nodul violent care îi strângea inima. Căldura cădea încet printre ramurile ficuşilor. Cerul albastru al dimineţii se acoperea repede de o albeaţă care făcea aerul mai înăbuşitor. Rieux s-a lăsat să cadă pe o bancă. Contempla ramurile, cerul, regăsindu-şi încetul cu încetul oboseala.


— De ce mi-aţi vorbit cu atâta mânie ? a spus o voce în spatele lui. Spectacolul era şi pentru mine insuportabil.
Rieux s-a întors spre Paneloux:
— E adevărat, spune el. Iertaţi-mă. Dar oboseala te scoate din minţi. Şi sunt ore întregi în acest oraş în care nu mai simt decât revoltă.
— Înţeleg, murmură Paneloux. E revoltător pentru că asta întrece puterile noastre. Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem.
Rieux s-a îndreptat dintr-o dată. S-a uitat la Paneloux cu toată puterea şi pasiunea de care era în stare şi a dat din cap.
— Nu, părinte, spune el. Am altă părere despre iubire. Şi voi refuza până la moarte să iubesc această creaţiune în care copiii sunt torturaţi.


Pe faţa lui Paneloux a trecut o umbră răvăşită.
— A! Doctore, face el cu tristeţe, acum am înţeles ce înseamnă harul.
Dar Rieux se lăsase din nou pe bancă. Din adâncul oboselii care îl cuprinsese iarăşi, a răspuns cu mai multă blândeţe:
— Eu nu-l am, ştiu. Dar nu vreau să discut asta cu dumneavoastră. Lucrăm împreună pentru ceva care ne reuneşte dincolo de blesteme şi rugăciuni. Numai asta e important.
Paneloux s-a aşeză lângă Rieux. Părea şi el emoţionat.
— Da, a spus el, da, dumneavoastră de asemenea acţionaţi pentru mântuirea omului.
Rieux a încercat să zâmbească.
— Mântuirea omului e un cuvânt prea mare pentru mine. Nu merg atât de departe. Ceea ce mă interesează, este sănătatea lui înainte de toate.
Paneloux şovăia.
— Doctore, spune el.
Dar s-a oprit. Pe fruntea lui, începuseră să curgă şiroaie de sudoare. A murmurat: "la revedere" şi ochii săi străluceau când s-a ridicat. Era gata să plece când Rieux, care căzuse pe gânduri, s-a ridicat şi a făcut un pas spre el.
— Încă o dată, iertaţi-mă, a spus el. Această ieşire n-o să se mai repete.
Paneloux i-a întins mâna şi i-a spus cu tristeţe:
— Si totuşi nu v-am convins.
— Ce importanţă are ? spune Rieux. Ce urăsc eu este moartea şi durerea, ştiţi bine. Şi vrând, nevrând, le suferim şi luptăm împreună contra lor.
Rieux reţinea mâna preotului.
— Vedeţi, spune el ocolindu-i privirea, nici măcar Dumnezeu nu poate acum să ne mai despartă.≫