În teatrul Nō actorul țipă, dar nu se aude nici un sunet, fața-i devine mască sau o mască îi acoperă fața.
Nu este nici o figurație sau joc, acest teatru japonez cam n-are nici o legătură cu spectatorul, acesta se află acolo din întâmplare. Exprimarea celor de pe scenă transcede în alt univers, în altă parte, în altă tăcere.
Secvență la minutul 54 din documentarul Baraka, de Ron Flicke.
Atenție Ron Fricke și nu Ron Flicke.
parca e intruchiparea unui nightmare...ma sperie...
RăspundețiȘtergereNu zic că nu-i așa, însă diferența față de ceea ce știm noi despre groază -filme de groază, reviste, romane - este că aici este o întruchipare a durerii lumii, a țipătului mut ce parvine în urma unui eveniment, o telepatie colectivă ce se reunește în acest mim tragic. Nu este absolut nimic de consumat, nimic comercial, asta pentru că în urma acestui urlet totul dispare.
RăspundețiȘtergereexact asta ma sperie...acest tipat mut care pare nesfarsit asa cum este si durerea de fapt...
RăspundețiȘtergerenu ma gandisem la nimic comercial...
Eu am generalizat o clipă „groaza” văzută de occidentali, inclusiv ideea de a da premiu acestei groaze, vezi numai premiile Pulitzer și alte oscaruri.
RăspundețiȘtergereNumai tragediile antice grecești mai reușeșc să egaleze acest teatru japonez.
Teatru cu caracter imanent.
RăspundețiȘtergerefrike. scena mea preferată e capsarea puilor de găină plimbaţi pe bandă.
RăspundețiȘtergere+c
RăspundețiȘtergereFlusp
RăspundețiȘtergeredacă cineva ar avea acum răbdare să citească începutul mitului în Peloponez, cu Tantal ce-și ucide fiul - pe Pelops, spre a-i servi marelui Zeus la masă și până la Odele lui Ovidius, și-ar da seama repede de imanența unor evenimente, ca un exemplu simplu ar fi numai vulcanul Vezuviu, unul mai complicat, ar fi criza morală prin care trece Europa.
La fel și acest teatru sacru japonez, repetă secvențe știute în trecut ce vor fi prezente în viitor, să fie Fukushima doar o coincidență, sau doar o învârtire a roții mitice din religia budistă.
ora 25
RăspundețiȘtergereuite ce se întâmplă cu mine când citez repede din memorie și când mă lasă deșteptăciunea :)
graba mea, mea culpa, așa este, este Ron Fricke cel ce a realizat Baraka.
mai un pic și ne capsează și pe noi, ca să nu mai facem atâta bot pe bloguri! :)
ora 25
RăspundețiȘtergereuite ce se întâmplă cu mine când citez repede din memorie și când mă lasă deșteptăciunea :)
graba mea, mea culpa, așa este, este Ron Fricke cel ce a realizat Baraka.
mai un pic și ne capsează și pe noi, ca să nu mai facem atâta bot pe bloguri! :)
e ca şi cum aş asista la cele mai intime trăiri... ale altora; e voie?, îmi vine să întreb.
RăspundețiȘtergereeste voie! numai că asistarea te face mult mai prezentă decât crezi; mai ales în pragul suportabilitate pe care-l ai.
RăspundețiȘtergere:(
RăspundețiȘtergereInfiorator!
Ma intreb, adeseori, cum de omul reuseste sa-si imagineze cele mai cumplite fapturi, cele mai monstruoase, cele mai terifiante, insa nu reuseste (cel putin la fel de bine) sa-si imagineze cele mai frumoase fapturi, cele mai sublime...
Cum reuseste omul sa redea/reflecte prin mimica, gestica... actiuni infioratoare insa sublime nu!
Daca privim (ca tot iti plac miturile) in istoria sapiensilor, literatura, arta... abunda de lucruri terifiante (descrise in detaliu), insa lucrurile sublime, frumoase sunt rare si vagi!
Andrei, mm să-ți dau un exemplu invers la viitoarea postarea! :)
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereMultumesc.
Astept cu interes.