Titus Andronicus -a doua parte

Am căutat date biografice despre Julie Taymor, cea care a realizat o adaptare excelentă a piesei de teatru „Titus Andronicus” de William Shakespeare. Așa am reușit ca privind să nu mă mai mire nimic. Ce repede ridicăm produsele cinematografice autohtone la rang de artă, în ce mediocritate vâslim.

Împăratul a murit. Trebuie altul. De pe prima pagină aflăm că Titus se întoarce în triumf din Nord. Nimic mai potrivit. Armata rămâne să se spele în apele Rubiconului. Se anunță alegeri.

 Fiii împăratului aleargă pe străzi promițând fiecare ceva poporului. Disputa abia începe.

Fiecare dintre ei, are partida lui, însemnele cât și uniformele. Decorurile nu sunt fantastice deloc, sunt contemporane de fapt, la fel ca și promisiunile, ca și dorințele. Shakespeare a dorit în felul său să provoace o oglindire a trecutului, Julie Taymor ne-a trecut prin oglindă și ne-a arătat și iepurele.

Apare generalul Titus, marele învingător, patricianul înțelept, ce aduce bine cu generalul Marius. Titus împarte cu modestie dreptatea. Nu el va fi împărat, deși o merită, experiența și vârsta ar trebui să primeze. Cum împarte? Dă puterea imperială fiului cel mai mare al defunctului împărat, îi dă pâinea cea mare a dreptății. Acesta -fiul împăratului, este destul de slab pentru a nu deveni obez.

Domiciliul împăratului este într-o clădire nouă, modernă. Mă gândeam că și noi avem astfel de clădiri. Burebista în Casa Poporului, împarte dreptate, îi trage în țeapă pe cultivatorii de viță-de-vie, ca să nu se mai îmbete nimeni cu puterea ursului din Feteasca Neagră.

Această adaptare a teatrului shakesperian ne arată că nimic nu mai este de descoperit în esența sa, totul se repetă și doar formele se schimbă. Tragedia se naște din neputința de a înțelege că în viață nu reușim decât datorită adaptării. Un general curajos și puternic pe câmpul de luptă, nu poate deveni și un bun politician, refuzând asta, refuză minciuna. În schimb politica se răzbună pe timp de pace și democrația nu funcționează tocmai bine. Veteranii sunt uitați și dacă devin incomozi sunt eliminați.

Uite așa am simțit că n-am pierdut timpul degeaba, era aiurea să vă povestesc piesa.

Titus Andronicus -prima parte

http://youtu.be/0WwRyRKiGfs

În Titus, Julie Taymor reușește, cu ajutorul lui Shakespeare, să aducă trecutul în prezent, lumea prezentă, în viitor. În acest mix elaborat de teatru cu film, predomină violența. Violența în stare pură.

Într-o Romă puternică, Romă imperială, generalii ce își afirmau tăria, vitejia și inteligența, deveneau împărați. Succesiunea se producea în momentul când predecesorul murea. Moartea putea surveni într-un atentat -foarte des, în luptă, mai rar, sau de bătrânețe, și mai rar. Și astfel după venirea glorioasă a generalului Titus de pe frontul din Nord, trebuie ales împăratul.

Shakespeare a produs o mare derută prin această piesă -Titus Andronicus, sigur că l-a citit pe Plutarh, și mai ales pe Suetonius, dorința lui a fost de a relua tema principală a fatalului în viața omului, fie el simplu, fie el împărat. Nemesis, zeița ce guvernează hazardul și labirintul faptelor prin care omul răzbate zilnic, i-a șoptit asemeni unei muze, tema acestei piese lui Shakespeare.

Tema este de actualitate, tema va fi și în viitor de actualitate. Este vorba de dreptate și de bine. Dreptatea ca o sabie, care retează imediat orice alunecare a omului spre derizoriul laș al binelui imediat, al sensului verbal ce te scoate, a corupției. Binele ca o pâine din care te înfrupți și care nu te satură, foamea nu se ostoiește, dorința rămâne și din cauza acestei înăbușiri ea capătă forme aberante, obeze. Binele obez. Iată dintr-o dată tema datoriei, cea pe care am lăsat-o la urmă.

Generalul are datoria de a conduce și de aș afirma personalitatea în vederea victoriei, alături de el, ceilalți ofițeri fac un congres de idei și de fapte pentru a-l susține. Restul, gloata trupei, luptă până la moarte pentru a dovedi vitejia poporului din care fac parte. Odată victoria obținută, fiecare, cei care mai trăiesc, sunt recompensați. Datoria lor se limitează la ceva material, pecuniar sau proprietar. Datoria generalului trece peste aceste lucruri și vede exemplu pe care-l dă. Aici ne referim la piesa marelui Will și nu la istoria marilor conflagrații din civilizația umană.

Titus este generalul pentru care datoria este totul, apoi vine dreptatea și binele, dacă mai urmează ceva atunci este vorba de fiica sa Lavinia și de fiii lui, mulți la număr, unii morți pe câmpul de luptă, alții încă vii în piesa de teatru.

Lavinia este violată și i se taie mâinile. Pentru a nu divulga numele celor care au înfăptuit asta, făptașii îi smulg limba. Așa cum ne apare această adaptare a piesei de teatru, este ca o plută ce dă să se înece în râul violenței extreme. Toate acestea din cauza delațiunii, forma crudă a corupției, a dorinței de răzbunare. La romani, la fel ca la grecii antici, răzbunarea era simplă; trebuiau omorâți toți membrii familiei, altfel, unul scăpat, fugit și exilat, se va întoarce și va relua șirul întreg de răzbunări. (A. Bonnard).

Oreste a fost cel care a marcat primul în acest meci familial al crimelor. Hamlet, execută același lucru, dar pudoarea Evului Mediu, scade din intensitate. Probabil că revenind la aceeași problemă Shakespeare reiterează violența, pe care o atârnă în cuiul potrivit.

Trebuie să menționez că acest film, sau teatru, sau ce mai contează, atinge paroxismul de mai multe ori, de fiecare dată, tot mai înalt. M-am întrebat atunci la ce folosește, care-i misterul? Răspunsul este bifurcat, poate fi vorba de geniu, de traversarea unei idei pentru a demonstra că de cele mai multe ori și faptele bune se pedepsesc la fel ca cele rele sau că binele (cu datoria și dreptatea) n-au ce căuta împreună, pentru că atunci se produce denaturarea viitorului și nimeni nu dorește un viitor perfect, un viitor obez. Cealaltă cale ar fi că în toate aceste căutări de a perfecționa societatea, prin dreptatea neclintită, produce un soi de naivitate a celui ce crede în aceasta, și asemeni Hydrei, în locul unui condamnat, apar imediat doi, doi de condamnat. Și dacă unul scapă, ai pus-o.

Nu știu dacă folosește cuiva ceea ce scriu, dar n-am terminat.

Sonet 130 (William Shakespeare) cu traduceri succesive

Ochiul

My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Radu Ștefănescu:

Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
Pe zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...


Neculai Chirică:

Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sîrmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!


Gheorghe Tomozei:

Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar, pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
cu nimeni şi nimic nu se compară...


Ion Frunzetti:

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decît e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zîna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint cînd o compară.


Cristian Vasiliu:

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Un compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

copy/paste de pe
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=34399