Levitație

Teorema - Pasolini -1968

≪
     Banca de lângă peretele coșcovit al casei coloniale este goală. Emilia nu mai e acolo.
     Astăzi, se află la înălțime: dar nu la vreuna dintre ferestruicile de la primul etaj, care sunt toate închise; și nici măcar la vreuna dintre cele mai mici și fără geamuri ale hambarului. ea se găsește chiar deasupra cornișei, deasupra acoperișului.


     În fine, Emilia e suspendată în cer. Și stă acolo, fără nici un motiv, cu brațele deschise.
     Poate că stă așa deja de multe ore; la înălțime, ca un balon-sondă sau ca o spânzurată, pe fondul păturii cenușii de nori, printre care se întrezărește - e deja aproape seară - un senin absurd.
     Jos, în curtea casei, e o mulțime ce privește în aer, neștiind ce să zică, ce să facă, neliniștită și înnebunită din cauza noii situații. Doar băiețelul cu urzicile, ruda cea mică a sfintei suspendate deasupra acoperișului, care, poate pentru că e copil, e mai degrabă fericit decât uimit, are ideea de a face ceva; aleargă spre turnulețul coloniei, de a cărui boltă atârnă un clopot mic, vechi, se prinde de coardă și începe dă bată, să bată.


     La acel sunet strident și haotic, scena extraordinară care se desfășoară în cătun capătă o semnificație mai umană, iar lumea știe oarecum să-și regăsească gesturile și acțiunile care se cer în astfel de cazuri, recunoscând în fața propriilor ochi vechea și binecunoscuta prezență a lui Dumnezeu.
     Unii rămân să privească în picioare, alții cad în genunchi, alții tac, iar alții se roagă; unii sunt năuciți, iar alții sunt emoționați până la lacrimi. Prezența stupefiantă a acelei mici figuri întunecate, suspendate deasupra marginii acoperișului, în fața unui cer amețitor, plini de nori melancolici ai apusului, străbătuți de fâșii luminoase, e o viziune ce reușește să sature și să epuizeze nebuna fericire de care îi umple pe toți.


     De astfel, trebuie să fim de acord că a fi martor la o asemenea întâmplare nu e lucru obișnuit. Nimeni nu ar putea spune acum ce vor aduce umbrele, care, ca în fiecare seară, coboară severe și încete din cer.
≫

Pier Paolo Pasolini, Teorema, Polirom, 2007, pag.197-198