O plimbare de seară

...celor ce mă citesc, puțini, dar tari, și ei știu asta.

http://www.romeartlover.it/Vasi186.htm

     Într-una din serile ce anunțau Sărbătorile Pascale am primit o invitație, adusă de un curier privat, ce-mi acorda onoarea de-a participa la un dineu oferit de contele A' Este la vila sa, vilă situată undeva în apropierea renumitei Vile Giulia. Contele era de fapt un fost coleg de clasă de liceu, care acum vroia să sărbătorească împreună cu cei care mai rămăseseră din generația lui, cei 40 de ani de la despărțire, de la terminarea liceului adică. Primise titlul de câțiva ani numai, dar în urma morții tatălui, păstrase un doliu sever, acum se hotărî că ar fi cazul să înceapă să se afișeze în public ca al 14-lea conte A' Este, o rămășiță a fostei familii princiare, și papale, Este. Parte din familie avea chiar rădăcini antice, fire subțiri și aprige ce mergeau până în gințile Romei antice.


Un document de pe vremea dictatorului Sulla, de fapt o listă cu cei care trebuiau închiși și averile lor confiscate, îl are undeva pe la mijloc pe viitorul împărat Gaius Iulius Caesar, cel salvat de însuși marele dictator în ultima clipă și datorită numai vestalelor, mai departe cei care s-au aflat cu numele sub numele viitorul împărat au fost uitați.


Cel care urma imediat, se numea Orestes Iulius,  din aceeași gintă, dar cu un prenume grec cu sonoritate tragică, care, ulterior s-a mutat undeva în Campagna, iar urmașii și-au schimbat numele în OrEste, O' Este și așa se pare că mai departe, dintr-un act ce caracteriza lupta cavalerilor feudali, unul din familie și-a spus orgolios A' Este, ca să fie primul, ce mai. Lucrurile acestea le-am aflat mult mai târziu, dar doresc să le expun prima dată pentru a se înțelege mult mai bine atmosfera nobilă în care pătrundeam datorită acestei invitații.


Invitația era pentru ziua solstițiului de vară și zi care din cauza aglomerației urbane a trecut repede și-am ajuns după-masa. Căldura maximă a acestei zile de vară nu trecuse, în jurul meu, toate radiau; abia acum că soarele se îndepărta puțin, tot ce era piatră sau metal duhnea înfiorător de cald. Frumusețea zilei era acaparată de aerul tremurător ce se evapora de pretutindeni.


În fața porții, construită după un proiect al marelui Fauve, unele mașini opreau doar, altele așteptau deschiderea planelor înfloritoare; pe jos, pe aleea largă și infinit de lungă, pietrișul alb vorbea cu roțile de cauciuc negre.

Last Year at Marienbad, Alain Resnais 

Ajuns la vilă, în fața scărilor, după ce o caleașcă catifelată în interior ne-a purtat de-a lungul aleii pietruite, alee pe lângă care fântâni minunate și nu mari amestecau aerul, am pătruns în aerul rece pe care volume întortocheate îl țineau în interior ascuns și catifelat. Am stat la coadă în clinchetul paharelor de șampanie frapată, pe care gazda le împărțea oaspeților, ajuns la rândul meu, contele, colegul meu, m-a îmbrățișat fierbinte.
Spre seară, aerul se încălzi. Ușile, acele french windows, ce s-au deschis lateral ca aripile unor fluturi cuprinși de beția polenului, au lăsat aerul călduț și strâns mirositor, să pătrundă în sălile largi și somptuoase. Afară, leandrii albi și roz împodobeau terasele, au apărut și mici gâze ce zbârnâiau printre flori. Noaptea pătrundea în firea ei sălbatică în viața oamenilor.


Am admirat tot timpul ideea unei nobilimi intelectuale, al cărui trecut violent se așeza acum cu sfială în moliciunea decadentă și oarecum bourgeois a acestei epoci care nu mai avea nici o legătură cu trecutul. Trecutul, însemna doar niște istorii, pe care chiar contele A' Este le împărtășea intim apropiaților, acestea, piperate erotic și violentate gramatical, reușeau să inducă asistenței hipnoza unui vis medieval. Lumea părea speriată, și ca să facă pe plac contelui, chiar apăreau țipete, care icnite și oarecum excitate, colorau sonor monologul nobil.


Părăsind o clipă reduta umană în care fusese asediat, contele își găsi câteva minute bune pentru a mă lua la o plimbare. Încercă să-mi explice o anumită stare de existență, de căutare, de timus -de apărare, de imprecizia cu care omul bâjbâie. La despărțire, căci devenise căutat și fiind asaltat de majordomi, care pe tăvi de argint îi dăruiau bilețele, am cuvenit că voi mai rămâne încă o zi, zi în care, mai treji și mai diurni vom putea discuta o problemă personală ce-i aparținea.


Cuprins de remușcare, căci a doua zi trebuia să plec dis-de-dimineață, cuprins de aburii vinului și știind că o astfel de promisiune nu trebuie lăsată uitată, am găsit locul liniștit în care gândurile puteau să se relaxeze, toaleta. Acolo, într-un perimetru în care liniștit putea întoarce un camion, loc de o singură persoană, am privit în jurul meu luxul unei încăperi în care marmura era cel mai ieftin material.


În cea mai laxă ținută am privit în fața mea mea cum geometria locului se desfășura, cum ancadramentele țineau blocuri de marmură, blocuri ce păreau chiar neșlefuite și care în această simplitate brâncușiană ascundeau un mare secret. Alături de un lavoar generos, în care se putea scălda un copil, cineva zgâriase marmura odios. O linie ce mai târziu putea să apară într-un text, apărea acum în umbra mobilierului de mahon.

Piatră funerară romană de la Roșia Montană

Consoane grave au apărut atunci când am mutat mobilierul lacustru, în spatele lui, într-o latină funerară, prescurtată, am putut citi nume și date, un scurt necrolog, o cheie. Indus, puțin sau mai mult beat, am căutat în jurul meu, am decupat ornamentele verticale și, ca într-un coșmar, am constatat că mă aflam într-o cameră funerară de fapt, într-o capelă sinistră.


Am remarcat prima dată anii, cadența literei „X”, verticala „I”-ului și-apoi...

Monumentul funerar de la Marathon, Athina, Grecia

Dimineața, grecul mă privea. În ochiul său, ce se ivea asemeni unei presiuni interne materialului ce-l năștea, o preocupare mă dezbrăca, în această nuditate matinală mi-am regăsit visul. Am alergat dezbrăcat la baia pe care camera o avea și fără mare greutate am distins în umbra vaselor ceramice folosite pentru toate scurgerile, însemne funerare, simple datări sau chiar fragmente. Într-un circuit cuneiform toate aceste însemne fragmentare îmi acutizau realitatea descrierii unei existențe pierdute într-un iad contemporan în care mesajele, nu numai că nu înseamnă nimic, dar acestea te îngroapă în subtil.


Mi-am notat asemeni arheologului pierdut în întunericul piramidelor sau crucificat în soarele arzător de la Ninive, toate caracterele care prin antichitatea lor, defăimau oarecum numele acestei familii ilustre care a clădit așezământul în care eu mi-am pierdut o noapte.


Un clopoțel m-a anunțat prin zgomotul lui vesel că visarea a trecut, că stomacul este gol, că este vremea să cobor în lume. La ora la care eu pătrundeam în sala de mese, oră matinală pentru cei invitați, doar contele, colegul meu mă aștepta în fruntea unei mese în formă de „T”. M-a invitat lângă el, astfel cele închipuite de mine asupra mesei, au dispărut imediat, eram pe aceeași linie.

Plachetă de cupru în portul Pireas, Pireu

Contele mă privi și mă întrebă:


     - Ce te înconjoară, unde plutești și ce păsări te umbresc?


Asemeni unui șoc electric, aceste cuvinte mă treziră și imediat mi-am dat seama cât de prost trebuie să fiu ca să iau de bune, și de reale, toate închipuirile mele. N-am avut timp de scuze, pașii grăbiți la lăsarea scărilor, erau acum închipuit de dezordonați și falși: m-am așezat.

În umbra profilului meu, au apărut scări, oameni care coborau, unii chiar veseli,  neobosiți, vii. Contele le arătă prin gesturi sigure locurile în verticala „T”-ului, erau departe. Atunci interveni:


     - Nu vreau să pleci, mă aflu într-o mare derută, simt că nu voi putea face față, trebuie să nu mă depărtez!


    În fața mea, ceașca de cafea nu revela nimic, era plină. Chiar goală, nu cred că ar fi reușit să mă ajute, cred că ar fi reușit să mă exulte, prin nuditatea ei. Ar fi reușit să mă împace, prin opacitate; am băut.


     - Nu există, verifică cel de lângă mine sonoritatea sălii, și cum toți din imediata apropiere nu ridicară capetele, contele începu un monolog.


     - Mă bazez pe tine, tot acest spectacol imediat a fost pentru tine, sunt inundat de cei din urma mea, n-am vise, n-am speranțe, n-am urmări...


     - Adică? adică se se întâmplă? am murmurat eu.


     - Nu mai avem loc, noi nu mai avem loc, tatăl meu nu mai are loc, această vilă, acest castel, ascunde în zidurile sale mii de ani de existență umană, în interior este placat cu toate înscrisurile funerare. Intarsii, tapete, draperii, toate formele de ascunziș estetic înceacă să salveze ceea ce acest imobil este un mormânt milenar. Aici sunt TOȚI! Aici Gaius Claudius Marcellus este înmormântat, fără el creștinismul nu avea trai. Aici este toată ginta, este toată IULIA.


     - Vrei să-mi spui că această vilă este un mormânt ce cuprinde o umanitate?


     - Vreau să spun că nu există metru pătrat vertical, sau orizontal, în care să nu se ascundă o urnă a eroilor acestei ginți, sigur că cel care a proiectat această vilă se află și el undeva; chiar osemintele nearse ale lui Caligula le-am detectat într-un dormitor lateral.


    - Adică, tot ceea ce se află în jurul nostru, nu sunt altceva decât morminte?


    - Ai auzit de zeii penați sau lari?


    - Da!


    - Ne aflăm în mijlocul universul uman, toți aleargă, noi stăm pe loc, iar eu, mai ales eu, stau și nu știu unde să-mi îngrop tatăl, nu mai am loc, casa este plină! 

Mayerling and Marienbad

Tragedia de la Mayerling şi Marienbad, două subiecte atât de îndepărtate ca timp, ca idee şi totuşi, în coincidenţa numelui atât de aproape.

______________________________________________

Sir Travis a pomenit de anul acela, într-o seară de iarnă, la club. Jucam bridge, masa era şchioapă, tocmai ne serveam din băuturi, veni Travis.
1889
Iarna anului acela era fără cusur; sărbătorile umplură Viena de fast, o bogăţie a împăratului fericit, îmbogăţit.
Fiul, Rudolf îşi exprimă dorinţa de-a călători. De-a merge undeva în nord, în Boemia, la vreun castel; la vreo vânătoare.
Vremea lăsa la o plimbare, pe începutul lui Gerar, potecile lăsau urme; gheaţa dispărea.
Prinţul călători trei zile până la Mayerling, spre sfârşit.
Castelul de la Mayerling alcătuia zona în care princepele moştenitor îşi vâna amanta.
Pe de altă parte Baron Albin Vetsera o trimise pe Mary, fiica lui în aceaşi direcţie; în urma unor invitaţii imperiale.
Baroneasa Mary Vetsera veni în urma cererilor ştiute numai de ea şi oficializate de imperiu. Sigiliul imperial reprezenta pentru ea dorinţa castă a prinţului de-a o vedea.
Mary a trimis o scrisoare lui Travis, verişorul ei din Anglia, prin care în veselia ei de-al întâlni pe prinţ, îşi exprima nedumerirea asupra neaşteptatei invitaţii. În scrisoare pomenea de-un joc al unei piramide plane, create cu cărţi de joc; pornind de la şapte în jos, prin numere impare: 7, 5, 3, 1.
Baroneasa fu primită în 28 ianuarie. Apartamentul dânsei era rezervat, cu o vedere exterioară spre soare-răsare, patul cu capul la nord, fereastra ce vedea răsăritul de soare peste pădurea de fagi.
Caleaşta prinţului prinsă de gerul nopţii sosi în 29. În aripa vestică, imperială, la etajul întâi poposi pentru o noapte prinţul.
A doua zi a început vânătoarea.
Pădurea de fagi dispăru în urma cailor, poteca urma panta abruptă a muntelui; Sir Travis povesti cum iapa baronesei se-mpiedicase, asta aflând de la altă verişoară ce-o însoţea. Apoi, după o vreme de derută apăru prinţul, cu alaiul sau numai prinţul. Travis avu o emoţie, dar reuşi să amestece cărţile: pentru bridge.
La primele întrebări ale asistenţei, Sir Travis nu accentuă accidentul, ci numai incidentul; adică împiedecarea iepei: iapa nu a fost găsită!
Sir Travis pomeni de joc, ca o scurtătură a discuţiei; cineva de la marginea mesei, relată regula jocului.
"Cărţile aşezate în piramidă, pe rânduri sunt... 7 cărţi, apoi sub ele 5 cărţi, apoi sub acestea sunt 3 şi în final una..."
Cineva de la masă se sculă şi îşi reglă nodul de la cravată. Pe urmă completă:
"... jocul se joacă numai în doi, jucătorul are voie să ia câte cărţi vrea, dar numai de pe un singur rând..."
30 ianuarie 1889
Terenul de vânătoare era accesibil din toate direcţiile.
Prinţul o însoţi pe baroneasă, care în absenţa verişoarei, găsi în Casa de Vânătoare locul ideal de odihnă.
Verişoara împreună cu vânătorii, găsiră doar un traumatism minor al iepei baronesei şi porniră îndată să-i comunice vestea. În zăpada proaspătă zăriră urmele spre Casa de Vânătoare, acolo pe podelele de marmură, îi găsiră pe ei doi; prinţul şi baroneasa: morţi.
Sir Travis mai fu zărit câteva clipe, după care nici azi Scotland Yard-ul nu rezolvă cazul.
1960
Un regizor, Alain Resnais, relansă Marienbad-ul, peste un an filmul: Anul trecut la Marienbad, reuşi să şocheze lumea bună.
Filmul de-o teleenciclopedie arhitecturală te induce în domeniul jocului. Jocul coloanelor, frizelor, oamenilor, sentimentelor...
Mai este un joc, un joc logic în care obiectele sunt aranjate pe patru rânduri; câte şapte, cinci, trei şi unul. Sunt doi jucători şi care începe primul, are voie să ia câte obiecte doreşte, dar numai de pe un singur rând. Celălalt jucător, la fel şi tot aşa; cine ia ultimul obiect: pierde.
1992
Un mormânt profanat în spiritul unei idei. Se pare că poţi muri de mai multe ori, în sensul că cineva te dezgroapă de mai multe ori.
Sinuciderea ce nu pare a fi crimă şi jocul care nu se mai termină.
2008
Îmi amintesc doar de lungile plimbări prin parcul imperial şi imediatele aşteptări. Filmul mai bun decât viaţa. Filmul şi acel joc al sinuciderilor.

P.S.