Ceața de cristal

Emanuel Swedenborg :

        170. Omul care vede toate lucrurile în lumina naturii e incapabil de a realiza că orice lucru din rai e asemenea celor de pe pământ; căci și-a format obiceiul gândirii prin acea lumină și și-a înrădăcinat ideea că îngerii sunt doar minți sau răsuflări eterice care nu au simțuri sau ochi cum au oamenii și deci care nu pot vedea obiectele din jurul lor. Totuși îngerii posedă toate simțurile pe care le are un om și încă le au mult mai pătrunzătoare; iar lumina prin care văd e mult mai strălucitoare decât lumina prin care vede omul. Că îngerii sunt oameni în forma cea mai perfectă și că se bucură de fiecare simț poate fi văzut mai sus (n. 73-77); și că lumina în rai e mult mai strălucitoare decât lumina din lume (n. 126-132).

Raiul și Iadul

_________________________________________________________


Când termină cina, regele părea mai obosit ca oricând, concedie servitorii și rămase singur la masă, lumea invitată plecase. În fața mesei lungi, în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, regele avu o viziune care-l trezi din amorțeala vinovată cauzată de cină. Totul era alb, aerul mai ales, sclipiri de argint dădeau contur obiectelor, era multă lumină, poate prea multă, în schimb lumina lumânărilor era neagră, și umbre negre se jucau pe zidurile albe.


A doua zi chemă toți învățații, le desfășură în vorbe toată întâmplarea, le explică inversiunea și le ceru sfatul. Toți ridicară din umeri, unii politicoși cerură un răgaz, un timp de gândire pentru formularea unui răspuns. Treburile zilnice îl făcură pe conducător să uite un timp întâmplarea petrecută în seara precedentă. Niciunul din cărturarii curții nu-l luă în seamă, ba chiar unii dintre ei își dădeau coate mai târziu, râzând de viziunea regelui lor și mai ales de faptul că în vin vedeau ei cauza, dar în seara aceea regele nu băuse deloc.


Când o ceață densă coborî de pe munte, înecă cetatea în bezna plumburie și umedă a fenomenului, oamenii abia se mai vedeau pe stradă. După un timp, ceața pătrunse și în case, era cu neputință să deschizi vreo ușă fără să te lovești de canatul acesteia. Oamenii au început să se lege cu câte o frânghie ca să nu se piardă unii de alții, familiile umblau într-o plasă de pescuit, largă ce-i cuprindea pe toți, numai picioarele fiind libere. La palat, servitorii mergeau lovind zidurile cu câte-o nuia ce-o aveau într-o mână, iar în cealaltă un clopoțel, în urma acestora veneau alți servitori ce cărau cele trebuincioase, legați de primii.


Regele rămase mai bine pe tron, așa măcar toți știau unde să-l caute, cărturarii mai ales, stăteau acum aproape de el. Vocile lor căpătau ecou și deveneau neînțelese, oricum nimeni nu mai înțelegea nimic, trebuia să vorbești în șoaptă și să auzi foarte bine. În timp, acuitatea scădea și nici vocile cele mai subtile în timpanele cele mai sensibile nu mai spuneau nimic. Atunci fiecare om ca să nu se plictisească își inventă o lume, acolo în lumea lui, descria mai bine sau mai rău o altă realitate și ce este cel mai interesant ar fi că aceste realități au început să se întâlnească și astfel, mimetic și imaginativ, oamenii au început să se înțeleagă între ei, dar fiecare cu realitatea sa. Este adevărat că unii dintre ei mai visează câte ceva ce le provoacă așa o stare, ca o ieșire din ceață, fiind un vis, oamenii nu caută cu luare-aminte dorința, se simt mai ales foarte vinovați de starea aceea, o iau drept decadență sau chiar păcat, când colo ar trebui să fie invers.


≪19-20
        Se făcea că vedeam multe animale, unul după altul; ultimele își desfășurau aripile lor; erau dragoni; le-am scăpat, zburînd deasupra lor; totuși, m-am împiedecat de unul. Asemenea dragoni înseamnă amores spurios, care au aerul de a nu fi dragoni, atîta timp cît nu poți să le vezi aripile; tocmai eram pe punctul de a scrie despre acest subiect. ≫

Emanuel Swedenborg, Cartea de Vise

_________________________________________________________
sus
Emanuel Swedenborg, Raiul și Iadul, ed. Dacia, 2001, pag.83
jos
Emanuel Swedenborg, Cartea de vise, ed. Univers, 1995, pag.151.