Un apus dintr-un pahar de vin

O mie de drumuri, care mai de care mai drepte, mai curbe, mai înțelegătoare în geometria lor au definit suprafața și astfel privitorul rătăcindu-se în ele, n-a știut pe unde o va apuca soarele pentru a apune.
Când a ridicat ochii, era prea târziu, cupola era zgâriată de un avion cu reacție, un deal alb se ridicase în fața lui, stâlpii ce au apărut repede, țineau toată foaia albă ca să n-o ia vântul. Drumurile și-au lăsat atunci invers amprentele, ca și cum talpa vulgară, primitivă, a unei umbre, a fost umplută cu gips.
Sus de tot, de culoarea vinului, cerul nu mai spunea nimic; nici stele încă, nici luna, nici vreun nor mai obosit, doar o văpaie îl mai ținea așa suspendat datorită aerului cald ce dilata la infinit o cupolă uriașă.
În tot acest peisaj, am văzut omul, cu un contur deosebit, asemeni unui cosmonaut, ce tăcut inspecta cu niște antene speciale marea coală imaculată, acolo era toată istoria sa, toate drumurile, întoarcerile și frânturile -drumuri neterminate. Era atât de liniște că nici nu am cutezat să memorez, știind că ionii ce vor traversa axonul vreunui neuron va produce zgomotul și, cupola va cădea.