Postmodernism

Secția veche a fabricii de vopsele Azur Timișoara

Toată candoarea epocii industriale a trecut. Din fumul greu al vreunei topitorii nu se mai ivește nici o față umană, nici un om încercat învelit în cauciuc. Însăși Sindicatul refuză măștile și mănușile protectoare dacă asta ar duce la vreun rezultat în privința și împotriva concedierilor masive. Omul acela încercat despre care scriam nu-și mai cere decât un singur drept, dreptul de a munci în continuare în secția pe care tatăl său a deschis-o. În schimb prin asta va muri la fel ca părintele său; sufocat de silicoză și încărcat de metale grele. Capitalismul nu mai naște proletari. Din est bate un vânt ce suflă această minciună burgheză. Nu este adevărat, muncitorul nu moare niciodată.

Pe un cer încărcat de senin, în care norii păreau trufandale, m-am urcat pe cisterna nichelată și strălucitoare a unui trailer de patruzeci de tone pentru a fotografia ceea ce un gard de beton de peste doi metri ascundea sensibil panorama post_industrială și inundată de modernismul unei epoci a țevii și rezervorului.

O repetiție pe care nici Warhol n-a prevăzut-o reflecta chipul minunatului rezervor. Vorbim de un singur rezervor, care odată proiectat, el se va multiplica de câte ori dorința chimistului va mai inventa o culoare sintetică. Postmodernismul reușește să posede moștenirea dată de industrie datorită cheilor lăsate în cușca paznicului lângă o poartă ce stă să cadă, după ea, doi câini costelivi nu îndrăznesc să te muște, s-ar putea să rămână fără ultimii dinți.

Industria revarsă ultima ei poluare, încă neajutorată, încă nedezafectată, încă ieftină. Un periplu prin aceste zone îți poate trezi cele mai zgomotoase imagini, imaginile unei ere lipsite de contrastul zilei de mâine; de continuitate, de nesfârșit, de infinit. Monotonia decade, frustrarea și frica zilei de mâine accentuează acum nevroza pierderii locului de muncă, implicit a traiului zilnic cu care te-ai obișnuit. Trăim ziua în care, și aici mă repet, nu cel mai mare, sau cel mai puternic, sau cel mai viteaz reușește, ci cel care se adaptează cât mai repede. Omul nu devine șobolan datorită întunericului, ci datorită oportunității pe care n-are voie să o rateze, odată pierdută aceasta, așteptarea viitoarei naște cele mai teribile angoase; achitarea datoriilor, lipsa concediilor, evitarea oricărei plăceri costisitoare. Postmodernismul implacabil te-ndeamnă la creație, dar nu oricine poate face asta și mai ales nu oricine visează la asta. Cu capul în căcat să înoți un fluture perfect. Toate astea pentru că un rezervor a clacat.

Regăsirea identității

Spre fațada nordică a Templului lui Apollo de la Bassae

Ascunderea fizică a identității se face prin acoperirea feței, totale sau parțiale, a trupului în general. În urma ascunderii cunoașterea devine difuză, împrăștiată. Cei care își acoperă fața o fac de cele mai multe ori dintr-o conotație religioasă, independentă dorinței proprii de cunoaștere. Un ochi închis cunoaște mai puțin decât unul deschis. O față mutilată în schimb, este ascunsă datorită unui reflex estetic, survenit în urma unei educații.

Muzeele sunt pline de statui antice degradate, și totuși acestea sunt admirate în întregime sau pe părți.
La Bassae avem un exemplu interesant și unul din principiile Comitetului pentru Păstrarea Templului lui Apollo Epicureicul, în acord cu Carta de la Veneția și New York privind monumentele antice * este ca protecția să înceteze atunci când templul va fi capabil -prin reconstituirea și reconstrucția survenită, să se protejeze singur.

Fațada nordică a Templului lui Apollo de la Bassae

Decizia de a acoperi templul are ca bază științifică coroziunea pe care apa o face asupra marmurei în sezonul rece datorită diferenței mari de temperatură zi-noapte **.
Într-adevăr, cortul protejează mai bine ca oricând templul, chiar are deschizături în partea superioară care permite apei să se evapore fără a face condens și totuși în atare condiții, după un efort financiar considerabil, unul uman poate și mai mare, în fața naturii, ne va fi greu să dăm la o parte cortina.

fisuri transversale în majoritatea coloanelor templului

În viitor, și poate singura soluție viabilă, ar fi pentru a face un templu modern care să-l înglobeze pe actualul. Identitate într-altă identitate, o cutie-muzeu. Postmodernitate și degenerare.



_______________________________________________
* The Temple of Apollo Epikourios at Bassae, - Xeni Arapoyianni -archaeologist,
Ministry of Culture and Tourism, Archaeological Receipts Fund, 2010, pag.54
** op. cit. pag. 52.