Cu spatele la ferestrele închise, cu mâna prin cele deschise

Fereastră a Muzeului de Război din Kalamata, Grecia

Oricât ai încerca să privești o fereastră, prin ea se poate privi o alta și în spatele acestei ferestrei să fie cineva. Este o atitudine suprarealistă, întocmai ca imaginea de mai sus în care perspectiva este modificată intenționat. Nu se prăbușește nimic, dar vine spre tine.

Angoasa intenționată este dată artistic. Privind mai atent totuși pot observa jos, în fereastră, o mână; parcă arată ceva. Pot observa în reflexie, un garaj și în el o mașină. O femeie frumoasă se îmbracă în spatele obloanelor. Ea va coborî îndată și mașina ei va trece prin fața. Se va opri brusc și prelata decapotabilă va dezveli un habitaclu auto luxos, prin ochelarii ei de soare mă văd doar eu. Voi urca îndată și voi lăsa fereastra deschisă.

Ăsta suprarealism, nu gogoși umflate de unghiuri cu priviri constelare.

Deidameia by Obsidian Pond

Problemă de alăturări

Cochilii din Marea Ionică

Se dă un număr irațional Φ cu ajutorul căruia se nasc diferite spirale numite cochilii.
Se cere să se afle locul geometric al tuturor intersecțiilor cochiliilor din imagine.
Pentru fiecare în parte se atașează o culoare (nuanță -ton).
Se cere să se deseneze spațial forma rezultată (locul geometric) prin colorare astfel încât intersecțiile să combine culorile.

Una dintre răpiri - Deidameia

http://www.cheapwallarts.com/the-kidnapping-of-deidamia-or-lapitas-and-centaurs-p-2312.html

La o nuntă de pomină, centaurii s-au îmbătat așa de tare încât s-au dat la femeile lapite.
Suntem în Pelion și chiar zeii au fost invitați la această nuntă, dar nu toți.
Zeița Thetis „cea cu picioarele de argint”, mireasa, a uitat-o s-o cheme pe Eris; zeița vrajbei.
Rubens ne-a lăsat răpirea Deidameiei într-o formă disperantă, caracterul dinamic și figurile personajelor ne induc o stare anxioasă.

Pedimentul vestic al Templului lui Zeus de la Olympia din Muzeu

La Olympia, se mai găsesc părți importante din pedimentele Templului lui Zeus. Se vede și răpirea Deidameiei de către centaurul Eurython. Centaur ce va muri mai târziu mort de beat.
Grupul statuar este intens studiat, mai ales fața femeii lapite, Deidameia.

Harta pedimentului vestic de la Olympia, Templul lui Zeus

Pe un site german de biomecanică am văzut următoarea imagine.

http://www.biokinematik.de/html/Inhalt/Wissenschaft/Biokinem%20Bewegungseinheit.html

Rămâne să mai pomenim că una din fiicele lui Lykomedes, regele din Skyros, acolo unde Ahile s-a ascuns pentru a nu merge la război, se chema Deidameia. Fata l-a descoperit și se pare că viteazul ar fi violat-o. Copilul născut s-a numit Pirus sau Neoptelem (Pyrrhus sau Neoptolemus).
Marele poet Ovidius pomenește în Ars Amatoria de întâmplare.

„Sila ce ea suferi i-a arătat că-i bărbat.
(E de crezut) se-nțelege, că ea a ieși biruită;
Totuși domnița voi s-o biruiască Ahil.
- Stai! îi zicea ea adesea, cînd el se gătea de plecare.
Căci hotărîse de-acum armele grele să-și ia.
Unde-i silnicia? De ce, Deidameia, blîndă
Rogi să rămînă pe-acel care cîndva te-a jignit.”

Ovidiu, Opere, Gunivas, 2011, Arta iubirii, cap.I, 700-707, pag.181

Draga mea dragă,

Nu sunt multe clipe pentru ați scrie despre mine; așa direct și personal.

Acum că veni momentul, simt așa o stare ce va pluti și se va răspândi în aer; nelăsând nimic în urma ei, nici măcar memoria unui vid.

Am așteptat zilnic o oră și o săptămână o zi, într-o lună am ales chiar o dată pentru ați da un telefon, toate aceste concurențe n-au făcut altceva decât mi-au acutizat angoasa, stare aia de liber arbitru trecută prin gaura cheii, aia de la casă.

Nu mai avem puterea de a deschide. Orice privilegiu, orice capac, te astupă mai repede decât performanța prin care îți închipui că ai putea depăși anumite bariere, mentalități, structuri sociale. Iar eu mă aflu în mijlocul intersecției, nici măcar nu sunt polițist.

Am visat nopțile trecute că mi-am cumpărat barcă. Eram în drum spre Salonic, gândindu-mă unde să adăpostesc barca pe iarnă. Apoi au început visele erotice. Au început căutările și niște tipi tari de la IT mi-au povestit la un pahar de bere, într-o seară, că lucrurile astea nu se virtualizează, se scriu, se plătesc. 

N-are a face, sigur voi dispărea pentru o vreme, locul acesta începe să pută greu și ei îmi vor confisca toate durerile unei lumi abia pregătită să se nască. Nu șterg blogul. Totuși, multă lume nu va avea acces la el. Limita unei invitații, limita unei absențe.

Draga mea, dar între noi, ce mai rămâne?!

După ce am rătăcit și poteca m-a dus la tine, acum ce mai rămâne?!

Cum o iau la gioale scriind pe blog - mă paște oare ceva?

Dragă utilizator Blogger,
Dorim să vă informăm că va avea loc o modificare a politicii de conținut a serviciului Blogger care ar putea să vă afecteze contul.
În următoarele săptămâni, nu vor mai fi permise blogurile care conțin imagini sau înregistrări video care conțin nuditate sau care sunt explicite sexual. Vor fi permise în continuare materiale care conțin nuditate dacă sunt prezentate în contexte artistice, educaționale, documentare ori științifice sau dacă publicul beneficiază de avantaje importante în urma neaplicării unor măsuri împotriva conţinutului respectiv
Noua politică va intra în vigoare la data de 23 martie 2015. După intrarea în vigoare a acestei politici, Google va restricționa accesul la orice blog identificat că încalcă politica noastră revizuită. Nu va fi șters niciun conținut, însă conținutul setat ca privat va fi vizibil numai pentru autorii blogurilor și pentru cei cărora le-a fost permis accesul la acestea în mod expres.
Înregistrările noastre indică faptul că această modificare a politicii ar putea afecta contul dvs. Nu creați conținut nou care ar putea să încalce această politică. De asemenea, faceți toate modificările necesare în blogul existent pentru a fi în conformitate cu noua politică cât mai curând posibil. În acest fel, nu vă veți confrunta cu întreruperi ale serviciului. De asemenea, puteți alege să creați o arhivă a conținuturilor dvs. prin Google Takeout (https://www.google.com/settings/takeout/custom/blogger).
Pentru mai multe informații, citiți aici (https://support.google.com/blogger?p=policy_update).
Cu stimă,
Echipa Blogger
© 2015 Google Inc. 1600 Amphitheatre Parkway, Mountain View, CA 94043

Chipul pregătit pentru a vedea

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională, Athina, Grecia

„Omne vivum ex ovo” („Orice ființă își are originea într-un ou”)

William Harvey

Nefiind terminat, capul a fost inițial un ou, predispoziție frecventă în arta cicladică.
Totuși artistul necunoscut a început cu gura sau cu nasul acest chip, lucru ce mă trimite la origini, la geneză, la cuvânt sau chiar în acest caz la miros. Să fi fost la început cuvântul? mirosul?

Ochii sunt neterminați, sau cel puțin începuți, desenați într-un fel. Sculptura are o notă de suprarealism. Nasul fiind stricat, gura ne apare perfectă, urechile ca o umbră, bărbia clară.

Vede sau nu vede acest chip?
Și dacă vede, ce vede?

Ultimatum

Nu învie nimeni. În urma războaielor, rămân covoarele nebătute, băuturile sigilate. Femeile se ocupă de alte lucruri. Rămân să cred, în urma războiului, că voi rămâne ultimul bărbat viril.

Ce vis, ce anvergură, ce aripi, ce om-pasăre... pentru cei care n-au văzut filmul.
Sunt atenuat încă de culoarea inodoră a alcoolului distilat din grâu și secară. Pot conduce. Inconștient. Suicidal.

M-am răzgândit în a vedea ultimul război. M-am răzgândit în a citi despre ultimul război. Despre ultima instanță: judecată.

Moise obiect de studiu

„apariția legii” - Moise , mulaj de gips pentru studiu - Michelangelo

Legea a apărut mult mai devreme, este un sigiliu și o coloană ce se pare că aparțin lui Hammurabi, un rege din Sumer, din Mesopotamia, „țara dintre cele două fluvii”, dintre bine și rău ar fi o sintagmă. Nici astăzi nu s-au terminat disputele.

Alt încornorat, alt singur; Moise

http://freethoughtnation.com/forums/viewtopic.php?p=27856

Michelangelo i-a pus lui Moise coarne. Aici este o lungă poveste.
Moise este singur. El cu tufișul sclipitor. Apare Dumnezeu și-i poruncește ce să facă. Moise scrie tablele.
Moise coboară singur de pe munte. Jos triburile conduse de el tocmai din Egipt făureau Vițelul de Aur. Moise este din nou singur. Se face că înțelege. Noaptea ce vine, împreună cu cei din tribul său, extermină un trib întreg, cel așa zis vinovat. Apoi ziua ce vine instituie Legea.

Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

Trei generații

Spre Kyparissia, Peloponez, Grecia

Dimineața, la cea mai mică oră posibilă spre a vedea lumina străvezie, întâmpinam o familie de greci ce se plimbau matinal pe plajă, din care ea era româncă -generația din mijloc. Eu cu imaginea, ei cu privitul. Lucrurile se vor mișca tot timpul altfel decât bănui noi. Generațiile viitoare vor privi mirate un trecut prea ancorat într-o realitate desuetă, programată pentru așteptare. Noi nu privim la fel pe cei care nemaiavând forța fizică de a se mișca, rămân des în urmă și privesc orizontul?

Aș fi vrut să-mi spună baba ce privește? Ce este după orizont, dacă ea știe?

Al treilea de vopsit

Viorel Cosor -expoziție personală, galeria Calpe - Bastion, Timișoara, ian.-feb. 2015

De la poartă spre stânga, spre stradă, în umbra unor pruni lipsiți de volum, am început să vopsesc gardul. O vreme caldă de februarie m-a îndemnat să-mi pierd timpul unui luni plictisitor și lipsit de evenimente pe ulița mea. În lume se schimbau multe.

Și nici n-ași fi povestit toate acestea dacă nu trecea vecinul meu, grăbit se prea-poate, pe lângă mine fără să mă salute. Sunt douăzeci și ceva de ani de când suntem așa; vecini. Nici nu mai țin minte cine a fost primul, primul vecin.

A doua zi am uitat unde mi-am parcat mașina, lucru clar și de la sine înțeles. Totuși mi-am găsit mașina pe o stradă lăturalnică din centru istoric protejat de aceste animale cu patru roți, precum automobilul meu. Totul pentru a nu plăti parcări exorbitant de scumpe. Și totuși acolo este serviciul meu, în buric, în centru, acolo unde totul costă extrem de mult. Abonament? Pe an un salariu pe lună.

Totuși efortul meu de jumătate de oră de a-mi găsi mașina nu a fost așa de scump, intelectual. Efortul meu de a-mi găsi casa a treia zi, după ce toate erau rezolvate și minunate, m-a costat câteva ore. Sigur că o vizită la medic a venit neanunțată pentru acesta și analizele făcute în grabă n-au spus nimic. Eram sănătos.

Unde?!
Unde mă duc, pentru că acum mă aflu în mașină și nu știu unde să mă duc. Mai mult, nu știu de ce mă aflu în mașină. Sigur, logic, știu să conduc. Sigur, logic, voi face acest lucru ca atare până voi lua o decizie.

Ies din oraș, noaptea îmbracă exteriorul albastru închis. La radio cineva pomenește de război, de tratative, de dorințe. Merg într-un tunel al cărui întuneric este deschis de farurile mele. Din când în când sunt întâmpinat la fel, cu lumini. Cu lumini ce trec inconștient de aproape de mine, fără nici un semn, fără nici o avertizare. La radio, muzică, ceva pop.

La indicațiile unui senzor unghiular ce stătea să cadă spre dreapta, opresc să alimentez. Am bani și plătesc combustibilul. Omul ce-mi încarcă rezervorul se uită absent la mine, îmi ia banii automat, fără să clipească. Sunt în lumea în care nu există rest.

Spre dimineață, nefiindu-mi somn ajung în oraș, este liniște și circul cu grijă. La un colț opresc surprins de afișul promoțional. Intru și cer o cafea. Sunt surprins că sunt salutat. Răspund neutru.

Pe stradă un trecător îmi spune pe nume, nu-mi aduc aminte numele.  Merg mai departe. Rătăcesc. Prind o cușcă telefonică și caut un medic. Este aproape, este chiar noapte, dar mă primește.

Sunt sigur că am călătorit o mie de ani ca să ajung aici. Intru și mă întâmpină voios, îmi pronunță numele, este chiar numele meu. Îmi dă o pastilă, o iau, îmi spune:

„Acum te voi duce acasă!”

Ceață

Brazi în ceață

≪Oboseala, întunericul și viscolul nu-i alungară lui Platon Ilici acea stare uimitoare de bucurie și vioiciune pe care o căpătase astăzi de la vitaminderi.

„Uite ce mai întâmplare!” își spuse el mergând greu, gâfâind prin zăpadă. „O să am ce să-mi aduc aminte. O să- povestesc lui Sielberstein, să dea de băut, calicul ăsta...”

Începu să ocolească tufanul, dar se împiedecă de ceva, căzu. Căciula îi zbură de pe cap. Doctorul se așeză și stătu așa o vreme, cu capul descoperit în bătaia vântului. Apoi își puse căciula, pipăi prin zăpadă. Se împiedecă de un bolovan mare.

„Ghețari... ghețari mari... au trecut prin toată Rusia și au adus pietre. Și a început o nouă eră omenească: omul a luat în mână un topor de piatră...”

Sprijinindu-se de pietroi, se ridică. Și porni înapoi, pe urmele sale. Dar în curând se rătăci și, nu știe de ce, veni din nou spre piatră.

„Am mers în cerc”, își spuse doctorul.
Și deodată întrebă:
- De ce?

Holbându-se în întuneric, își distinse urmele. Porni din nou pe drumul proaspăt săpat. Și din nou reveni la piatră.
„Ce aiureală!”

Începu să râdă, își dădu jos pince-nez-ul, îl șterse a o suta oară cu fularul său alb, legănat de vânt. Din nou ocoli tufișul enigmatic. După urme se vedea că mersese tot timpul în cerc.
„Nu se poate. Totuși am venit de undeva la tufa asta!”≫

Vladimir Sorokin, Viscolul, Curtea Veche, 2012, pag.134.

Tsar - 2009

Deții puterea pentru a avea dreptate.
Orice legătură cu exteriorul rezumă dorința.
Poți fi așa cum ești pentru că-ți permiți.
Ceilalți te privesc așa pentru că o religie te acoperă.
În rugăciunile lor Dumnezeu este înlocuit cu Tine.
Tine în Vechiul Testament este Yahweh.
Tu în Noul Testament este Isus.
Ori Tu trebuie să-l omori pe Tine pentru a deveni Dumnezeu.
Ori lucrurile acestea se-ntâmplă rar și Tu ratezi asta.
În Tine cineva îl crucifică pe acel Tu visat.
Asta este crima.
Asta este ratarea.

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

Imaginea unei toleranțe

Tablou semnat de Viorel Cosor

Ar trebui să respirăm împreună asemeni ierbii și frunzelor, înghesuiți în aerul încins al unei zile de vară ce-i pe terminate. Lucrul acesta nu-i ușor, ține de toleranță, de fabrica gândurilor din capul nostru, de zgomotul pe care-l face fiecare care trece pe lângă noi, un huruit cerebral ce ne parazitează. Pun pariu că și celălalt simte la fel. Împărțim doar priviri și înțelesurile se lasă colorate. Un gând vegetal ne taxează, neproducând clorofilă ne surmenează. În final rămâne doar să privim; tabloul.

Insolența directa

Candelabru stradal din Kopaonik

Tot timpul există o legătură ce nici o furtună nu o poate elibera. Totuși, o linie verticală, fără nici o lumină, poate trezi o privire.

Este o stampă japoneză în care omul aflat în stânga -principiu, privește lumina. Adăpostul sau lampionul; cugetul sau religia?!

Citindu-l pe Dino Buzzati la schi

Kapaonik (Serbia) - Ski Cafe „Skituljo” - Mali Karaman

episodul 1

„În rest, după o zi, plecă cu Soranza, prietenul lui, să schieze. Rămase o săptămână la Sestriere. Era acolo Dede, o fată de familie foarte bună, pe care o cunoscuse anul trecut la Cortina. Mergeau să schieze ziua întreagă. Laide nu existase niciodată.” *

episodul 2

„ — Atunci, spuse el, ne putem vedea?
  — Cum să nu? Vrei să ne vedem azi?
  — Azi nu pot. Merg la schi. Dar mă întorc duminică.
  — Ah... Bine, atunci îți telefonez luni.
  — La ce oră? 
  — La prânz.
  — De acord. La revedere! Și mulțumesc pentru telefon.
  — N-ai pentru ce. La revedere! spuse ea și lui Dorigo i se păru că distinge în vocea ei o nuanță de dezamăgire, ca și cum Laide ar fi sperat ca el să renunțe la schi numai ca s-o revadă imediat.” **


Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag 37 jos,
idem, pag. 65 sus.

Gândiri șezute pe telescaun (somnul coniferelor)

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -stânga

Suntem asemenea păsărilor colibri și zgomotul nostru uman le dă cele mai angoasate coșmaruri, lor brazilor ce dorm aplecați și covârșiți de zăpada iernilor încărcate.
Ne strecurăm și tăiem cu canturile schiurilor noastre comunicațiile terestre trezite de neaua coborâtă aerian.
Atunci ei, brazii vârstei mele, ajutați de vânt, mai scutură din aripile crengilor lor maiestuoase, trezind lin câte-o pasăre.
Și pasărea asta vestește venirea noastră.
A oamenilor.

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -dreapta