Ceață

Brazi în ceață

≪Oboseala, întunericul și viscolul nu-i alungară lui Platon Ilici acea stare uimitoare de bucurie și vioiciune pe care o căpătase astăzi de la vitaminderi.

„Uite ce mai întâmplare!” își spuse el mergând greu, gâfâind prin zăpadă. „O să am ce să-mi aduc aminte. O să- povestesc lui Sielberstein, să dea de băut, calicul ăsta...”

Începu să ocolească tufanul, dar se împiedecă de ceva, căzu. Căciula îi zbură de pe cap. Doctorul se așeză și stătu așa o vreme, cu capul descoperit în bătaia vântului. Apoi își puse căciula, pipăi prin zăpadă. Se împiedecă de un bolovan mare.

„Ghețari... ghețari mari... au trecut prin toată Rusia și au adus pietre. Și a început o nouă eră omenească: omul a luat în mână un topor de piatră...”

Sprijinindu-se de pietroi, se ridică. Și porni înapoi, pe urmele sale. Dar în curând se rătăci și, nu știe de ce, veni din nou spre piatră.

„Am mers în cerc”, își spuse doctorul.
Și deodată întrebă:
- De ce?

Holbându-se în întuneric, își distinse urmele. Porni din nou pe drumul proaspăt săpat. Și din nou reveni la piatră.
„Ce aiureală!”

Începu să râdă, își dădu jos pince-nez-ul, îl șterse a o suta oară cu fularul său alb, legănat de vânt. Din nou ocoli tufișul enigmatic. După urme se vedea că mersese tot timpul în cerc.
„Nu se poate. Totuși am venit de undeva la tufa asta!”≫

Vladimir Sorokin, Viscolul, Curtea Veche, 2012, pag.134.