O vedere din spate

 

Când Alfred Hitchcock a realizat Rear Window (1954) a reușit să trezească în cei care au habar de fotografie, dorința de a vedea (prin intermediul aparatului de fotografiat) ce se află în spatele fotografiei, nu în spatele ferestrei (fereastra din spate).

Pentru cei care au văzut filmul, actorul principal James Steward, chiar se joacă cu un aparat de fotografiat Exakta Varex înarmat cu un obiect de 400 de mm (ce mărește de 8 ori), având piciorul în ghips într-un fotoliu generos; mai târziu în pat!

Acțiunea capătă dimensiuni epice, ca să fiu în ton cu criticii, apar din neant personaje fără legătură cu firul acțiunii, apar lumini, lanterne, candelabre.

În cazul de față eu am imortalizat ce se află în spatele stației de teleski de la altitudinea de 2.272 de metri,

cu vârful care se află undeva în stânga (nu este în fotografie) de 2.591 de metri și care are o cruce dublă în vârf (asta cu dublu ține de-o lungă istorie ce duce la Cruciade).

Revenind la ceea ce imaginea urmelor vin dintr-o șa de munte, așa cum sunt ele, împletucindu-se, pline de meandre, de aglomerări; mă fac să mă gândesc la „Deșertul tătarilor” scris de Dino Buzzati, la urmele pe care le urmează cei care ne cuceresc viitorul!

„all those moments will be lost in time like tears in the rain”

Methoni, view interior to Bourtzi

Ideea în care reușești echilibrul unui calendar existențial între ceea ce vrei -dorință, și ceea ce ți se oferă; lături, reușește doar în măsura în care printr-un balans poți cuprinde exact imaginea a ceea mai poți salva.

Într-o boltă, la o distanță, impenetrabilul apare, asemeni citadelei din „Deșertul tătarilor” a lui Buzzati.

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

Citindu-l pe Dino Buzzati la schi

Kapaonik (Serbia) - Ski Cafe „Skituljo” - Mali Karaman

episodul 1

„În rest, după o zi, plecă cu Soranza, prietenul lui, să schieze. Rămase o săptămână la Sestriere. Era acolo Dede, o fată de familie foarte bună, pe care o cunoscuse anul trecut la Cortina. Mergeau să schieze ziua întreagă. Laide nu existase niciodată.” *

episodul 2

„ — Atunci, spuse el, ne putem vedea?
  — Cum să nu? Vrei să ne vedem azi?
  — Azi nu pot. Merg la schi. Dar mă întorc duminică.
  — Ah... Bine, atunci îți telefonez luni.
  — La ce oră? 
  — La prânz.
  — De acord. La revedere! Și mulțumesc pentru telefon.
  — N-ai pentru ce. La revedere! spuse ea și lui Dorigo i se păru că distinge în vocea ei o nuanță de dezamăgire, ca și cum Laide ar fi sperat ca el să renunțe la schi numai ca s-o revadă imediat.” **


Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag 37 jos,
idem, pag. 65 sus.

Reabilitarea fricii

Niciodată n-am reuşit să văd mai departe de aşteptare, decât frica. Aşteptarea îmi sugerează apropierea unui eveniment pe care nu voi reuşi să-l determin de-a rămâne nenăscut. Din acest nedeterminism se naşte frica. Frica fiind pentru mine neînţelegerea lumii - în care eu m-am născut şi trăiesc - cu mine. Ceva aici este simplu; odată educat, domesticit, înlănţuit, lumea nu va vedea nimic, momentul în care mă revolt şi prin asta deteriorez raportul meu cu parcul uman din jurul meu, voi simţi oroarea publică din neînţelegerea lumii cu mine. Atunci mă revolt mai mult.

Unul din marii scriitori ai Italiei moderne este Dino Buzzati, un scriitor de stânga aşa cum cum mulţi sunt în lumea mediteraneană . Romanul "Deşertul tătarilor" scris de acesta, a devenit şi film sub atenta lui îngrijire. Lucrul pe care se centrează cartea, la fel ca şi filmul, este aşteptarea şi frica. Sunt multe simboluri şi reprezentări ale acestor două elemente în film, imaginea în mişcarea fiind catalizatorul pus în retorta unde se condensează umanul acestora. Mai precis imaginea zugrăveşte pe chipul personajelor foarte bine stările acestea, fugite şi ele din cutia Pandorei; rareori întâlnind un film care să fie egalul romanului literar din care s-a plăsmuit.


Notă: ideea unui parc uman în jurul nostru, aparţine filosofului german Peter Sloterdijk care a şi scris eseul Reguli pentru Parcul uman.