Draga mea dragă,

Nu sunt multe clipe pentru ați scrie despre mine; așa direct și personal.

Acum că veni momentul, simt așa o stare ce va pluti și se va răspândi în aer; nelăsând nimic în urma ei, nici măcar memoria unui vid.

Am așteptat zilnic o oră și o săptămână o zi, într-o lună am ales chiar o dată pentru ați da un telefon, toate aceste concurențe n-au făcut altceva decât mi-au acutizat angoasa, stare aia de liber arbitru trecută prin gaura cheii, aia de la casă.

Nu mai avem puterea de a deschide. Orice privilegiu, orice capac, te astupă mai repede decât performanța prin care îți închipui că ai putea depăși anumite bariere, mentalități, structuri sociale. Iar eu mă aflu în mijlocul intersecției, nici măcar nu sunt polițist.

Am visat nopțile trecute că mi-am cumpărat barcă. Eram în drum spre Salonic, gândindu-mă unde să adăpostesc barca pe iarnă. Apoi au început visele erotice. Au început căutările și niște tipi tari de la IT mi-au povestit la un pahar de bere, într-o seară, că lucrurile astea nu se virtualizează, se scriu, se plătesc. 

N-are a face, sigur voi dispărea pentru o vreme, locul acesta începe să pută greu și ei îmi vor confisca toate durerile unei lumi abia pregătită să se nască. Nu șterg blogul. Totuși, multă lume nu va avea acces la el. Limita unei invitații, limita unei absențe.

Draga mea, dar între noi, ce mai rămâne?!

După ce am rătăcit și poteca m-a dus la tine, acum ce mai rămâne?!