O vedere din spate

 

Când Alfred Hitchcock a realizat Rear Window (1954) a reușit să trezească în cei care au habar de fotografie, dorința de a vedea (prin intermediul aparatului de fotografiat) ce se află în spatele fotografiei, nu în spatele ferestrei (fereastra din spate).

Pentru cei care au văzut filmul, actorul principal James Steward, chiar se joacă cu un aparat de fotografiat Exakta Varex înarmat cu un obiect de 400 de mm (ce mărește de 8 ori), având piciorul în ghips într-un fotoliu generos; mai târziu în pat!

Acțiunea capătă dimensiuni epice, ca să fiu în ton cu criticii, apar din neant personaje fără legătură cu firul acțiunii, apar lumini, lanterne, candelabre.

În cazul de față eu am imortalizat ce se află în spatele stației de teleski de la altitudinea de 2.272 de metri,

cu vârful care se află undeva în stânga (nu este în fotografie) de 2.591 de metri și care are o cruce dublă în vârf (asta cu dublu ține de-o lungă istorie ce duce la Cruciade).

Revenind la ceea ce imaginea urmelor vin dintr-o șa de munte, așa cum sunt ele, împletucindu-se, pline de meandre, de aglomerări; mă fac să mă gândesc la „Deșertul tătarilor” scris de Dino Buzzati, la urmele pe care le urmează cei care ne cuceresc viitorul!

Hedonist — ascet

in my yard

≪ Întîlnirea cu amintirea lui T. H. Lawrence care se intersectează în Asia Mică cu cea a lui Hadrian. dar fundalul lui Hadrian nu e deșertul, ci colinele Atenei. Cu cît mă gîndeam mai mult la acest lucru, cu atît aventura omului care refuză (refuzîndu-se la început pe sine) mă făcea să doresc a înfățișa, prin intermediul lui Hadrian, punctul de vedere al omului care nu renunță sau nu renunță aici decît spre a accepta aiurea. Dealtminteri, este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.≫

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Cartea Românească, 1983, Carnet de note la „Memoriile lui Hadrian”, pag.203.

Dealtminteri, este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Ascetismul și hedonismul ... interschimbabile.

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

Simion, sfântul din pustiu

După șase ani, șase săptămâni și șase zile lui Simion Stâlpnicul i se schimbă coloana. De ce una așa mică, așa de aproape de pământ, confortul ar trebui îmbunătățit; să fie una mai înaltă, să fie văzut de departe, să aibă măcar de ce a se ține, să aibă înălțime...

Lumea strânsă îl contemplă, așteaptă de la el măcar o minune. Acolo sus sfântul în viața se va ruga pentru toată lumea, pentru pacea eternă, viața de apoi, lumina divină infinită.

Luis Buñuel a creat această capodoperă în 1965, a filmat în Mexic, într-un loc unde se turnau de obicei filme cu cowboy sau cu peoni răsculați sub comanda lui Zapata, într-un loc unde apa nu există, în pustiu. Pe peliculă, sub indicațiile lui Buñuel, Simion reînvie și ascetismul lui îl face gelos pe Diavol. Vechea poveste se reia. Lipsa îndelungată a hranei, a apei induc deseori halucinații, dar Simion nu se sperie de ele, le cheamă mai aproape pentru a le cerceta și constată de fiecare dată că sub aspectul angelic, figura adolescentină se ascunde tot Diavolul. Simion invocă Sfânta Treime și într-o latină perfectă ce l-ar face invidios pe Papă, recită psalmi și cheamă arhanghelii în ajutor. Aceștia nu vin, dar forma feminin diavolească dispare și promite că va reveni.

Simion, privește ce limbă lungă am.

Diavolul nu uită și revine, o face de trei ori și ca dovadă a puterii sale se mai și bagă-ntr-unul dintre călugării ce-l vizitau întru-sfințenie. Exorcizarea va fi de lungă durată.

Admirația devine din ce în ce mai mare, Diavolul chiar îi întrece pe oameni în felul său de observație intelectuală. Îi aduce un miel, unul cum rari se pot găsi, fără nici o pată închisă, semnul îl înșală pe Simion și confundă la prima vedere binele cu răul, cât pe aci.

Războiul acesta pare etern, sau este etern, omul pradă slăbiciunii sale. Dar unde? în vârful unei coloane, a unui stâlp, acolo unde ceilalți oameni cu greu ajung, și unde chiar aerul este altfel?

Locul nu este bun, omul lipsit de cele umane nu poate fi decât o umbră palidă a dorinței sale.

Și această răpire chiar se întâmplă și fără să învinovățim pe nimeni ea este cu voia Domnului. Omul trebuie să ajungă acolo unde-i este sortit. Și avionul trece peste Manhattan, peste podurile uriașe ce leagă insula de continent, se duce departe. În urma lui, într-un bar decadent am scrie noi, Simion este la o masă cu Diavolul, acum o femeie foarte frumoasă. Locul este zgomotos, dar plăcut. Simion simte că ar trebui să plece, dar insistența femeii îl leagă de scaun. Simion fumează pipă, un tânăr o invită la dans pe cea de lângă el, atmosfera tinerească, muzica rock și fumul de pretutindeni îl incită la reflecție. Simion creează. Se simte asta.

Ori locul celui ce creează este printre oameni, locul celui ce privește este printre oameni, locul celui ce modelează este printre oameni, este locul PÂNĂ LA SFÂRȘIT.

Cum lumea nu s-a sfârșit, Simion este încă printre noi. Mi-a răspuns la un mail, mi-a trimis o fotografie cu Pomul de Crăciun, apoi, la telefon, mi-a recitat o poezie, și era să uit, Simion m-a colindat, avea o tobă mare și albă în care bătea fericit.

P.S.

Pentru profesioniști, lectură obligatorie:

Trei mateloți în deșertul arid de Grigor Babaian.