≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.
Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.
În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.
În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”
Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.
Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *
 |
| http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM |
≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură. Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.
Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**
_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc