Pot să visez şi eu visul tău,

Satul avea un nume, dar este urât şi nu pot să-l pronunţ.
Satul mai are şi vreo 200 de case, toate atârnate pe dealuri şi despărţite de torente. Mai are puţin şi o va lua la vale. Între case lumea munceşte la grădini. Grădinile de zarzavat aduc ceva bani, metropola fiind aproape. La o depărtare de câţiva kilometrii trece autostrada, asta uneori este bine, uneori rău. Rău este că ţăranii nu au ce căuta cu atelajele pe marea şosea, drumul ocolitor fiind atât de stricat că vitele apucau să-şi dea duhul pe drum, de atâta greu; iar bine că mai scapă câte un "turist" obosit şi-şi cheltuie banii prin băcănia lor.

Drumul şerpuieşte prin sat, de parcă şi-ar lua datoriile de la fiecare casă. Urcă, coboară; printre grădini.
Spre marginea satului maşina s-a oprit şi bărbatul ce s-a dat jos din ea, s-a apropiat de gard l-a stropit şi se pregătea să plece. O fetişcană veni în umbra gardului şi-l întrebă:
"-Pot să visez şi eu visul tău?"
La care "turistul" rămase tâmpit şi nu răspunse deloc, doar se uita la ea, prin ea. Din direcţia ei un uşor iz de balegă îi agită nasul şi-l punea în primejdie. Tuşi şi răspunse:
"-Da!"
La care ea, ca o căprioară sări gardul, apoi pârleazul şi se urcă în maşină.
La care el îşi trase fermoarul, îşi mirosi mâna dreaptă şi se urcă şi el în maşină.
Maşina plecă.