Să vină femeile

Pentru că am încercat să înţeleg ceea ce se petrece am devenit martor.
Că acum scriu, devin cronicar şi critic o realitate, adică pot scrie ceea ce cred eu despre ea -realitatea şi deformând-o s-ar putea chiar să mint, totuşi scriu ceea ce au văzut ochii mei, lipsiţi de ochelari sau lentile de contact.

Am plecat repede de la nuntă mânat de dorinţa de a-mi aduce aparatul de fotografiat: "O asemenea nuntă trebuie să o văd şi mai târziu, nuntă polarizată prin lentilele reglate de mine!"

Când am venit mai târziu puţin, un "lădoi" de maşină mi-a luat locul de parcare, trist, şi ce coboară din lădoi?
Două tinere prea înalte pentru tocurile care antrenau picioarele, prea dezbrăcate pentru ora, anotimpul şi sărbătoarea la care ele luau parte şi în final însoţite de două personaje din filmele cu Al Pacino, Robert de Niro sau alţi actori de sorginte italină sau italieni vero.
Dintre cele două, cea mai înaltă a scris pe picioarele ei teorema paralelelor care se întâlnesc la infinit; nu era un tatuaj, era forma descriptivă, fizică prin care ea -tânăra paralelă- dădea buzna într-o societate, nonconformistă, adevărat, plină de studenţi, aspiranţi în arte, arhitectură şi alte ştiinţe aşa zis inexacte.

Mi-am închis maşina, mi-a luat acumulatorii; mulţi şi ceea ce atârna greu în sacoul meu erau umerii, care aplecaţi spre tendoanele ei, aspirau la odihna meritată pe care ochiul fericit ce privea o avea.

Ce mai contează efortul atâta timp cât spiritul hrănit de minciuna dorinţei iese la pescuit: "Domnilor, doamnelor, avea picioarele de doi metrii, să mai tai?!"

În clubul imediat format, intim al acelor bărbaţi privitori de frumos, nu exista decât aceeaşi lungime de undă, lamda ori acea constantă ce deconspira formula prin care zeul opac pentru noi, a colorat toate curbele acestei femei. Toţi am privit mult mai târziu depărtarea ei.

Mult mai târziu acel "ceafă lată" a luat-o şi a parcurs drumul spre pădure, căci dacă am uitat să vă scriu că în partea laterală a cortului unde se ţinea nunta, aşa numita "terasă" aveam ditamai pădurea în faţa ei, care se apleca nocturn sau umbros, căci şi luna dă umbră. Asupra noastră.

La o masă înaltă, cu un fund de butoi drept orizontală, ne-am înghesuit patru-cinci în ceea ce părea un loc intim de două persoane: am băut şi-am aşteptat. Am mai băut şi-am mai aşteptat şi, după aproape douăzeci de minute au apărut: ea dând din mâini, deasupra capului, aşa cum a şi dispărut înainte în pădure şi el parcă mai fericit, dar lipsit de frenezia ei. O clipă am ştiut toţi ce s-a întâmplat, totuşi nimeni n-a spus o vorbă, ne-am despărţit parcă duşmani, un soi de invidie ne-a atacat prezenţa, mai târziu nimeni dintre noi nu a recunoscut nimic.

Personal, adică în numele meu, am trasat atunci o altă longitudine; o rută şi am scris pe ea aşa: că femeia frumoasă este cu atât mai departe de tine cu cât cealaltă, mai puţin frumoasă, văzută aşa în acea clipă, este mult mai aproape. Scriu asta căci într-un metru sunt atât de mulţi centimetrii că nimeni nu observă prin asta nici măcar milimetrul.

M-am uitat în jurul meu atunci şi-am văzut o mulţime de femei frumoase şi-am fost fericit şi-am făcut şi poze.