Prima călătorie

Pe coama unui deal se aşezase satul, nimeni nu ştia de când. Dar când puţinii locuitori văzuseră o pată pe cer, ce se mişca prea iute pentru a fi recunoscută cu ceva, s-au strâns în vatră şi-au spus că este o „pasăre” şi vraciul a notat asta cu câteva tăieturi adânci pe totemul înalt. Mai târziu au auzit departe în vale nechezatul unui animal imens, care s-a dovedit că dădea rotocoale satului şi când l-au văzut, l-au prins greu, răniţi fiind mulţi.
L-au dus în vatră şi i-au spus „cal” şi din nou se iviră desene pe lemnul totemului. Atunci l-au trezit pe „călător”. L-au urcat pe „cal” şi-au chemat „pasărea”.
„Du-te şi caută să vezi şi adune nouă cele învăţate!” strigă vraciul în urma prafului ridicat de copitele calului.
...
Nimeni nu-şi mai aduse aminte când s-a întâmplat asta. Atunci când călătorul sosi, ei şi-au adus aminte.
...
Călătorul neobosit este întrebat dacă s-a oprit undeva, să povestească ceea ce a văzut, să-i uimească pe cei prezenţi. Dar călătorul a spus că nu s-a oprit niciunde şi nici că ar fi văzut ceva. Atunci unde este călătoria? întreabă cineva, unde sunt veştile?, unde sunt poveştile? şi se auziră şi alte întrebări, ale celorlalţi.
O tăcere bruscă traversă adunarea. Afară calul necheză. Luna se aburea de norul trecător.
- Îmi amintesc nisipul, începu călătorul. Toţi se foiră şi în jurul lor iarba, bălăriile, abundenţa verdelui şi a umedului îi făcea să tresalte la auzul a ceea ce ei nu vedeau decât în albia vreunui râu, acolo unde stânca îşi odihnea umbra pe o bucăţică de prundiş.
- Îmi amintesc pământul topit, luminos, reluă din nou călătorul şi o pală de expiraţii zgomotoase trezi pădurea adormită deja, ce visa în aşteptarea multor răspunsuri.
Încet, încet le reaminti totul, şi ei, aceşti călători ai viselor îşi reamintiră totul. Când călătorul plecă, fără ca ei să simtă asta din cauza somnului adânc, dimineaţa veni cu o ploaie măruntă şi rece şi atunci cu toţii îşi împărtăşiră visele. Toţi erau uimiţi cât de mult visaseră.