Natura nu ţinea cu nimeni. Stătea să plouă şi-atunci copiii s-au îngrămădit sub streaşina primei case de lîngă fântănă. Stăteau drepţi, lipiţi de zidul de chirpici alb văruit, ca nişte porumbi în aşteptarea culesului.
Primii stropi erau neglijenţi, cădeau care încotro. Mai târziu cu un minut n-au mai iertat pe nimeni; ploua atât de tare, încât apa se prăvălea pe acoperişuri peste streaşini. Când a început şi vântul, copii uzi s-au ascuns într-un hambar părăsit, care era peste drum; s-au căţărat pe zidul spart şi-au intrat pe sub acoperiş. S-au plimbat pe grinzi şi-au coborât pe la poarta cea mare a hambarului.
Erau trei, cel mare avea 12 ani şi cel mic 7 ani.
Acum erau în siguranţă deplină. Cel mare scoase revista de sub pulover. O şterse meticulos cu mâneca pe copertă, dar fără răbdare. Se lăsă jos, în fund, scoase căciula şi puse revista pe căciulă.
O deschise.
- Uaaaau! Ce fac femeile astea?, întrebă cel mai mic.
- Băi eşti prost, nu vezi că stau la plajă! percută cel mijlociu
- Dezbrăcate?
- Cred că era tare caaald, zise grav băiatul cel mare.
- Daaa, dar fetele noastre nu fac aşa la gârlă! reflectă din nou cel mic.
- Băi fraiere, vezi tu pe cineva aici, sunt singure în poză ... , se dădu mare cel mijlociu.
- Da, aşa este, şi cel mic mângâie poza cu degetele lui tremurânde.
Departe de grozăvia dorinţelor noastre, stă un copil care le priveşte pe acestea. Mult timp după consumarea lor, ca dorinţe, copilul din noi se ceartă cu adultul asupra înţelegerii lor; ca dorinţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc