Delphi, trup uriaş al anticului

Când am ajuns la Delphi toate erau la locul lor.
În memoria oraculară nimic nu se schimbă. Ceea ce are să se întâmple, se va întâmpla şi ceea ce s-a întâmplat nu este lăsat întâmplării, ci pomenit. Şirul evenimentelor a fost doar acoperit de un timp al deznădejdii, al neputinţei umane, un timp de peste o mie de ani.
Arheologia s-a oprit la creştinism, este un prag moral, sigur; mulţi nu gândesc aşa.

La început este Calea Sacră, pe aici treceau toţi: preoţii, sportivii, ceilalţi şi-am văzut că toate erau la locul lor.
Un bâzâit de viespe îmi sugeră o direcţie, şi în vântul prin care privirea mea vedea totul se auzeau cuvinte, apoi bzz, bzz şi iar cuvinte, cuvintele lumii.
Primul autocar a fost cu italieni, zgomotoşi, eterogeni, bătrâni şi tineri. Ghidul o femeie de peste patruzeci şi cinci de ani încerca să-i organizeze, să-i strîngă pentru a le povesti. Dar ei nu aveau nevoie de poveşti, doar erau urmaşii romanilor şi nu păreau a fi uimiţi. Dar erau uimiţi, ca Nero furăciosul sau ca Hadrian umanistul. Contrastul acestui popor se poate ghici chiar şi-ntr-un grup turistic. Apoi, au venit francezii, care s-au aşezat pe pietre la umbra chiparoşilor şi gestica ghidului lor îi uimea. Era în măsura lor, a galilor. Cuvintele se prelungeau prin degetele care arătau sus, sus spre templu şi ghidul nu mai contenea să se mire şi el.
Mai târziu într-o tavernă din orăşel am întâlnit o tânără franţuzoaică care explica, întocmai ca acel ghid, tânărului din faţa ei cum era înfăţişată Palas Atena în muzeu. Mâinile ei desenau deasupra capului volutele imaginare ale unui real imaginat.
Să poţi cuprinde totul, de la blocurile de piatră la coloanele templului, treptele teatrului, la lungimea stadionului, printr-o privire ce va tremura mult timp în minte. Totul luminat de soare, de mult soare, în al cărui căldură tremură totul.
Să poţi despărţi totul !
Din fiecare puţin, aşa epicureic, o bucăţică de brânză, brânză feta din cea mai bună şi mustind-o prin gură, umflându-ne gingiile cu sarea ei, limba cu grăsimea din ea, vom mirosi acel fum în care s-au născut toate acestea.
Pentru a înălţa o coloană şi pentru a trasa un teatru trebuie să te naşti de multe ori. Să fie metempsihoza de vină? Acel constructor ce se perfecţionează în zece vieţi, în de zece ori zece vieţi. Şi tot construieşte până găseşte curba coloanei, apoi săgeata acoperişului pentru ca triunghiul să cuprindă în aria sa padimentul, deasupra coloanelor, acolo unde zeul tresaltă.
În faţa teatrului, un grup de turişti japonezi, cu umbrele europene, închise la culoare, aşteaptă cuvintele. Ghidul lor, o femeie de peste cincizeci de ani, la fel ca media de vărstă a grupului, explică cu voce ridicată, imagini dintr-un ghid şi el ridicat deasupra capetelor, rotit pentru a fi văzut de toţi. Vântul, din nou preschimbă sunetele, neînţelese oricum pentru mine purtându-le sus prin tribunele goale. Brusc am simţit parcă efortul turiştilor, de-a înţelege ce se vede, de-a despărţi totul, ei venind de la « soare răsare » până aici, în mijlocul semicercului acestui teatru ce cobora spre ei. Dar efortul meu ? Înţelegerea mea? Totul până la chiparoşii înalţi, atât de verticali aflaţi deasupra teatrului.



Totul era gol, oamenii nu reuşeau să umple golul, atunci eram pe cale de a înţelege golul şi mi-a scăpat. Bzz, bzz, bzzzz.

Să faci o crăpătură în gol, ăsta era sensul prin care ar fi trebuit atunci să înţeleg, dar nu-i bai, acum acasă mi-am amintit totul.