joi, 23 septembrie 2010

Cum am văzut eu Agora


Filmul Agora l-am văzut acum câteva luni bune, mi-am amintit de el în ceea ce cred că are să devină un coşmar al umanităţii, o idee, doar una, dusă la paroxism, la nebunia declanşată de mari colective de oameni dezorientate, conduse de oameni ce s-au dovedit incapabili să înţeleagă realitatea prin educaţie.
...

Muzeul ardea, totul pornise de la acoperiş, flăcările spărgeau tavanele şi sticla pocnea în grilajele de fier ce o susţineau.
Afară mulţimea se agita, într-un curaj unitar, într-o răzbunare dispersată în toate părţile. Încă nu avea curajul să pătrundă în muzeu, aştepta ca focul să-şi facă datoria. Nu mai exista poliţie sau pompieri, tot ce era public declanşase în mare parte isteria. Vina pentru pragul de sărăcie fusese orientat în altă parte, în ceea ce se numea odinioară ecologie. Era mult mai simplu să prosteşti, decât să educi. Mai departe, cine ar fi dat vina pe el însuşi, pe cel care era la manetele conducerii? Deturnarea s-a făcut şi cu acordul conducerii politice, în dauna cui? În dauna culturii, pentru că ea purta toată vina.
Cifre alăturate în numere ameţitoare dădeau statistici prin care volumele spaţiale ale unui muzeu costau enorm, dar nu asta era totul, ci faptul că poluau fantastic. Acei mici oameni care scormoneau pământul în toate părţile pentru descifrarea unor limbi moarte, mai moarte decât cultura lor, purtau pe umerii lor cheltuieli deşănţate. La ce bun să încălzim pietre, să climatizăm hârtii din stuf, când noi nu mai avem după ce bea apă? se întrebau cei mai mulţi.
Ecologia devenise religie, îşi schimbase numele în Ecodrie, în adulare, termenul de "ştiinţă" fusese desuet şi prea adevărat; acum trebuia o altă ordine. Când te gândeşti că totul a pornit de la o singură idee, bună şi benefică mediului înconjurător. Ideea exploatată politic, retuşată ştiinţific şi amplificată prin mass-media de mii de ori, trucată în filme şi înfiorător contorsionată în mintea mulţimii, nu a parcurs mai mult de o sută de ani, pentru istoria umanităţii aşa ceva fiind mai rapid decât invazia creştinismului.
Primele semne apărute timpuriu denunţau lipsa educaţiei în rândul maselor, dar nimeni nu lua în seamă nici asta şi nici scăderea dramatică a nivelului de trai. Era mai simplu ca politicienii să dea vina pe sticla de plastic, iar în timpul discursului lor la ei în casă instalaţia de climatizare să meargă non-stop. În parcările instituţiilor politice şi birocratice imense maşini aşteptau subteran, într-o lumină ameţitoare, păzite ca vacile la muls; maşini care nu duceau mai mult de o persoană înarmată cu un diplomat ce avea o sută de cărţi de vizită.

Pe treptele muzeului, în faţa focului ce cobora, un călugăr agita o cruce spre padimentul muzeului, mulţimea îl aruncă şi deveni mai zgomotoasă. De peste o mie de ani religia le-a promis atâtea, acum la sfârşitul veacului ce rost mai avea, putea să vină sfârşitul lumii.
Un om în plinătatea vârstei apăru din mulţime ridicat de alţi, vorbea la un enorm megafon, anunţa venirea unor vremuri curate. În mintea lui se rotea un cuvânt citit undeva: dianoia şi matematica acestui cuvânt îi ocupa toţi neuronii, îl agita mai tare, îl nevroza şi lui chiar îi plăcea asta; acum un narcisim îi străbătea trupul vânjos.
Focul crescu şi mulţimea se dădu înapoi de pe trepte şi aştepta cu o imensă satisfacţie dimineaţa, atunci când vor cotrobăi prin ruine, ca şobolanii, căci aşa ajunseseră aceşti nespălaţi care, la ultimul referendum votaseră interzicerea folosirii în orice scop a apei calde; acum prin referendumuri se anunţau liniile pe care noul partid, într-o nouă religie, conducea lumea.

Totul este ciclic şi amnezic. În lipsa educaţiei civilizatoare, omul uită trecutul, mai mult, nici nu vrea să-l mai ia în calcul în prezentul său obositor. Uită că râurile erau patronate de nimfe şi că unele chiar trăiau alături de acestea în numele lor, în dragostea lor. Oamenii de atunci căutau să se-nţeleagă cu cei nevăzuţi, cu cei văzuţi şi cu cei închipuiţi. Iar atunci când vreun râu o lua razna şi ieşea din matcă, povesteau că s-a dus după nimfa lui, în dragostea lui; pe acel râu îl chema Alfeu şi pe nimfă Arethousa, dar acum ce mai contează toate acestea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc