Am văzut filmul cu Nietzsche

Sincer mă aşteptam la altceva.
N-am citit romanul scris de Irvin Yalom şi cred că nu-l voi citi. Filmul se pare că respectă romanul după spusele unora, dar asta nici măcar nu-mi pasă.
Filmul încearcă să treacă de la cald la rece şi invers, ca şi cum a vrăji o femeie şi a spune după aceea "Dumnezeu este mort!", ea speriată să fie mai apoi liniştită că totul de fapt este o glumă nebună. Poate că filmul nu s-a dorit aşa, dar centrându-se practic numai pe două subiecte: femeia fatală Lou Salome şi sintagma fatală "Dumnezeu a murit!" pune în umbră actorii. Se putea juca şi în spatele cortinei grele de catifea cu ceva gâfâituri şi zăngănit de lanţuri, plus nişte sudalme grele la adresa divinităţii în pauzele de apnee ale celor de după.
Scriu aşa ofticat, gândidu-mă la însuşi Nietzsche, la efortul de-a nu fi plângăcios şi tocmai că prin boala lui asta devine în film.
Permit să dau copy-paste la ceea ce am copiat demult din marele Nietzsche, apropo de boli, medici şi pacienţi.

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii. Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii. La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi... A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn." (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)

Filmul nu este aşa precum vor să desconspire aceste rânduri acea realitate de atunci, dar sufocantă de-a dreptul astăzi. Hai să plângem precum Nietzsche şi să mai tragem o crucificare, pentru că fără să vrea, filmul devine religios, optica abandonul şi a cinismului dus până la capăt este lăsată pe seama visului şi ştiţi cine vine la urmă, cu ceasul hipnotizator? Sigmund Freud, în film alintat drept Siggy şi ne trezeşte pe toţi. Marelui medic Breuer i se pare că a visat, Nietzsche fuge cu trenul, iar minunata Lou Salome îşi va alege un alt mare intelectual de jertfit pe altarul dragostei aşa-zis platoniciene; de ce Salome îmi spune ceva?

Să nu mai dăm citate din Nietzsche pentru a contrazice filmul, hai să plângem noi. Ooooo! dar cum scria Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:

„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.” (Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Aşa trebuia să vină filmul, cu bocetele publicului ce-l urmăreşte. Filmul, car mortuar al tuturor mentalităţilor, discriminărilor ideatice pe care umanitatea le face în absenţa Omului trebuia să fie. N-a fost.

Şi ca să termin trebuie să pomenesc doar de ceea ce trebuia să poată filmul, ideea de "umbră", pomenită succint la început şi nedezvoltată, păcat. S-a dezvoltat în schimb ideea unui pact între medic şi pacient, adică eu îţi spun secretul meu şi tu mi-l spui pe al tău, fals: eu îţi spun o minciună şi tu îmi răspunzi la fel, prin altă minciună.

Nu sunt dezolat, cum spune francezul, sunt ofuscat atât şi cu asta hai pe IMDB să dăm o notă proastă :).