The H(ours)

Lumea este obişnuită în a crede, mai repede, decât în a fi sceptică, ceea ce îi se dezvăluie sau crede că i se dezvăluie. Să fie asta mentalitatea ce se naşte din religii monoteiste sau o rezolvare proprie cu cazul. Adică, dacă ar fi invers, n-am crede, atunci ar trebui să ne batem capul; să cercetăm, să devenim raţionalişti. Oricare ar fi nivelul nostru, ne plac poveştile, iar urban le vedem adevărate, mai dăinuie şi astăzi credinţe rurale prin care animale fantastice mai dau târcoale satului şi ne referim la lumea noastră.

Filmul The Hours este pe jumătate adevărat şi oricare ar fi jumătatea, cealaltă neadevărată ne convine, prin asta, luat ca un întreg cu două jumătăţi lipite nu devine monoton. Acţiunea reală se împleteşte cu imaginaţia şi foarte greu se poate la un moment dat descâlci şi drept să spun nici nu cred că este necesar. Ar util numai să ştim poate cine a fost Virginia Woolf, ce a scris şi când a trăit, pentru a vedea filmul într-o corespondenţă cu realitatea.

În ceea ce a scris Virginia Woolf foarte mult se petrece în mintea ei, sunt peregrinările gândurilor în capul ei şi când acestea se loveau unele de altele, de cutia craniană mai ales, în încercările de evadare, lectura devine dureroasă, induce vertijuri.
Am luat la cunoştinţă într-o mai mică măsură, cazuri asemănătoare în minunata noastră blogosferă, că autorii exagerează, se ştie bine, numai că la un moment dat te opreşti asupra unor rânduri şi te întrebi dacă este adevărat. Suntem la psihiatru. Toată disperarea, mascată sau nu, este descrisă chiar cu amănunţime, dacă mai sunt şi ceva imagini, ele catalizează mai mult gândul: "O fi adevărat?!"