Arta de a cădea

Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.

Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.

Arcul unei căderi

Homoptera - după furtună

≪Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unei lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii lui de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărat, așa ca odinioară; sau poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină zilele până la sfârșit.

Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase cu faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și ceva din el însuși.

Prin dangătul de clopot al frigurilor i se părea că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțite chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri.

Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-împrejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră. A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea.

Calul, despovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei oșteni și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris; Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână.

O deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebranda.≫

Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.114-115.

Copilul - soare, ce cade din soare, noul erou, eroul-copil

http://nonamedufus.blogspot.ro/2011/03/pause-ponder-silly-putty-bubble-gum.html

Celebrând fără emoție victoria împotriva nemișcării, a haosului static, copilul-soare despică după o luptă corp la corp monstrul, astfel apare din nou lumea (a doua oară). În lumea nouă se sărbătorește zborul încă înainte de a fi descoperit.

Un alt copil atras de soare este Icar. În zborul său, aripile sunt desfăcute de raze și în căldura ivită, cade de la o înălțime amețitoare în mare.

Sunt o mulțime de copii care cad din soare și în ziua de astăzi.
Am reflectat la noțiunea de erou, ore întregi înainte de a scrie.
Nu mai poate fi erou lunetistul sau pilotul, nici măcar acel grenadier ce se strecoară printre șenilele unui tanc nu mai poate fi erou. Deja pentru mine eroii actuali devin personaje negative, asemeni celor ce se aruncă în aer împreună cu autobuzul în care merg.

Nici măcar conducătorul unui stat nu mai poate fi erou, indiferent de poziția pe care o ia în cazul unui război. Eroi sunt copiii care mor. Trăiesc epoca în care noțiunea veche de erou își pierde semantica, pasul și ritmul.

Copiii care cad din cer sunt noii eroii ai acestei lumi.
Aș vrea să le ridic o coloană, un monument care să eclipseze toate mormintele, tumulurile, arcurile de triumf înălțate celor din vechime.

Toți copiii care mor în războaie devin eroi, dar numai o parte din ei vor fi pomeniți, este adevărat; și numai o parte din ei vor fi înmormântați.

Ce desuet a devenit cuvântul erou. Poate că înlocuit cu copil-erou, va trezi din nou această lume.

N-am fost cules, n-am fost ales

Rămășițele toamnei

Să lași tot timpul o parte din recoltă naturii, să alegi ce lași, să nu-ți pară rău.
Umflate de vânt și soare, frunzele viței de vie se pregătesc pentru cădere.
Jos vor fi asemeni unor cadavre contorsionate datorită bombei atomice.
Nici nu trebuie să mă explic.
În toate căderile, felul cum se arată după, este îngrozitor.
Puțini știu că natura dictează în toate.
Cei care nu cred asta, știu că omul face de fapt toate astea.
Cei care nu cred nici asta, dau vina pe Dumnezeu.
Ține de fiecare. Uneori regretăm că nu suntem printre cei aleși.
Ce falsitate.
Să nu te bage nimeni în seamă și prin asta să observi spectacolul lumii, iată pudoarea.

Din țurțure în țurțure

Planurile de supraviețuire țin de obstacole, de bariere, de neprevăzut.

Nu știi ce este mai bine, să cazi direct, sau din treaptă-n treaptă; sfârșitul sau agonia -prelungirea.

Acum doi ani și jumătate, la un pahar de vin, lângă o livadă mirositoare de smochini și măslini, Anghelos îmi povestea că ar vrea să se termine cât mai repede, toți prietenii lui doresc același lucru.

Mai repede însemnând criza. Ceea ce nici eu și nici el n-a știut, este că asemenea lucruri țin de supraviețuirea personală.

Asemeni unui țurțure, ce agățându-se intuitiv de lăstarul viței de vie, noi încercăm cu orice preț să ne prelungim speranța, când de fapt căderea este de fiecare dată atât de aproape și nimeni nu vrea să cadă.

Merită să trăim vara în căldura orbitoare și iarna în gerul stins, acest balans, contrast, îmi dă cel mai bun echilibru în dansul pe care-l fac cu viața. Frigul dă valoare căldurii, de aceea costurile sunt pe măsură.
Dacă ne-am da drumul și-am cădea, poate prima dată ar fi dureros, dar după o a doua sau o a treia cădere, felul acesta ne-ar îmbunătăți supraviețuirea. Despre cei ce cad și nu se mai ridică nu știu nimic, nu știu pentru că fatalmente dispar.

Dintre toate venirile la vale

Dintre toate venirile la vale, dintre toate căderile, dintre toate zborurile,
  îl prefer pe acesta:
Pe cel în alb, pe cel rece, pe cel în noapte.