Pe râu

≪Orbul care iese noaptea între ora unu și patru cu un alt prieten orb. Pentru că sînt siguri că nu vor întîlni pe nimeni pe străzi. Dacă întîlnesc un felinar, pot rîde după pofta inimii. Rîd. În timp ce, ziua, mila celorlalți îi împiedică să rîdă.
„Să rîd, spune acest orb. Dar asta nu interesează pe nimeni. Ceea ce interesează într-o carte, sînt semnele unei existențe patetice. Or, viețile noastre nu sînt niciodată patetice.”≫

Albert Camus, Caiete *

Barca, împinsă gravitațional de apa unui râu leneș de câmpie, pe care meandrele spectaculoase, îl împingeau spre maluri asemeni unui zbor plenar, lăsa un siaj subțire care nu reușea să necăjească deloc oglinda maiestoasă a apei.

În barcă, tăcuți, lipiți unul de altul, tatăl și fiul, priveau cum ceața se ridica încet, spărgea malurile, ca mai apoi să se arunce asemeni unui val spre pădurea rară, chinuită de frig, neterminată-n zare.

Cum nici o ființă nu cuteza să se arate în lungul râului, pustiul ce se ivea din pământ, odată cu ridicarea calmă a ceții, îi arătă pe cei doi ca fiind niște rătăciți, niște călători ce umblaseră la nesfârșit pe acest pământ așteptând de fiecare dată, la fiecare eveniment, să li se arate locul unde puteau să tragă la mal.

Apa trebuia să le arate locul. Râul în oglindirea sa trebuia să descătușeze imaginea ce o ținea prinsă și să-i dea voie să se arunce în fața ochilor celor doi. Însă așa cum învățaseră, și fiul prindea repede meșteșugul, prin apă se vedeau construcții fantomatice, tot felul de mișcări necunoscute, și nici un loc unde-ar putea trage.

De aceea nici până astăzi autorul nu ne-a putut spune dacă cei doi veneau prin apă și ne vedeau civilizația, fiind orbi în privința noastră sau noi; la rândul nostru, orbi și fricoși, nu cutezăm să aflăm ce se petrece în lumea peliculară a apei și asta ne dă fericirea.

* Albert Camus, Caiete, Rao, 2004, pag.71.