Eclipsa socială

Peloponezul vestic - în zare munții Kiparissiei

Din întuneric vezi mai bine lumina. Din eclipsă detaliile apar iluminate fabulos. Când te gândești că totul ține de curbură; a pământului, a lunii, a luminii.
Cum scria Beckett:
≪Mă nasc în moarte≫,
≪Picioarele au ieșit deja din marele vagin al existenței≫,
≪Esențialul este să nu ajung niciodată nicăieri, să nu fiu niciodată nicăieri.≫ *

Atașăm realității noastre imaginea zilnică a unei monotonii figurative, aceeași oameni, aceleași forme, aceleași culori, indiferent dacă acestea se mișcă sau nu, dacă există sau nu. Nimic deosebit, curant, sănătos, doar felul clar pe care mental trebuie să-l îmbucăm.

Eu trebuie să te pup în cur, pentru ca tu să mă pupi mai târziu, apoi eu te voi pupa ceva mai elaborat, în timp ce tu trebuie să te gândești cum să mă elaborezi mai bine cu pupatul, în cur, bineînțeles.

De acolo, din cur, din întuneric, totul se vede mult mai clar, fiindcă, dacă vrei, sunt mulți care ți-l pot spăla zilnic, asta dă clarviziune.

De aceea când scap, pun curul în apa sărată, ustură o vreme, dar trece și se vindecă. Venind din acel leagăn crepuscular pot scrie că oamenii evită să mă mai pupe în cur. Pentru că eu, cu buzele mele sărate și arse de-un soare izbitor de cotropitor, îi rănesc, îi doare și îi fac să nu mai dorească să-mi întoarcă bucile niciodată, iar eu vindecat pot rămâne uitându-mă la albumul meu de poze.

* Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.141.