joi, 26 martie 2015

Ifigenia culturii sau contra Pleșu


Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis


Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc