Oglindiri

≪A arăta că demonstrația științifică nu este, în fond, decît un ritual; a arăta că subiectul presupus universal al cunoașterii nu este, în realitate, decît un individ istoric calificat în funcție de un anumit număr de modalități; a arăta că descoperirea adevărului este, de fapt, o anumită modalitate de producere a adevărului; a așeza, astfel, ceea ce se oferă drept adevăr de constatare sau adevăr de demonstrație pe soclul ritualurilor, soclul calificărilor individului cunoscător, pe sistemul adevărului-eveniment, asta este ceea ce aș numi arheologia cunoașterii.≫

Michel Foucault, Puterea psihiatrică, ed. Ideea Print&Design, 2006, pag.205

Prin toate mijloacele pe care le poate folosi, imaginea caută să se oglindească, imaginea are ceva narcisist în ea însăși, sau invers, omul fiind narcisist s-a aplecat asupra imaginii.
Imaginea căutată de Narcis în oglinda fântânii era inversată, dacă Narcis ar fi știut, poate n-ar mai fi dorit să atingă apa.
Față de original, oglindirea este un defect, se inversează totul pe orizontală, dovada acestui defect ar fi reflectarea pe verticală. Chipurile umane parcă nu arată bine inversate pe verticală.


În acest tablou al oglindirii, care deja nu mai este natural, putem observa elemente de care ne putem agăța; gâturi de lebede, ce alcătuiesc ambarcațiuni de agrement pe un râu pașnic și canalizat.


Aici realul a dispărut de mult, odată cu el și adevărul, în imagine nu se mai caută nici o demonstrație, asta pentru simplu motiv că imaginea devine eveniment.  Și acest eveniment, precum vedeți este ancorat bine.


Cum se petrec toate acestea în viața de zi cu zi?
Tot prin imagine: un mare patron, un mare bogătaș al lumii dă lecții de economie, un actor de filosofie, un bancher ne spune cum să trăim, toate aceste sunt imagini oglindite, ele suportă acest mare defect prin dorința mass-mediei. Astfel lumea devine falsă cu toate adevărurile ei tehnologice și științifice, de aceea puțini vor să facă o arheologie a cunoașterii.

Somnul antropologic de Michel Foucault

Image caption : The « Great Sorcerer » Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP

« Antropologia, ca analitică a omului, a avut, nu încape nici o îndoială, un rol determinant în constituirea gândirii moderne, dacă avem în vedere că, în bună măsură, nu am reuşit să ne desprindem, încă, de ea. Ea devenise necesară începând din momentul în care reprezentarea îşi pierduse puterea de a determina de una singură şi printr-o mişcare unică Jocul propriilor sinteze şi analize. trebuia, deci, ca sintezele empirice să-şi afle garanţia altundeva decât în atotputernicia lui "Eu gândesc". Ele trebuiau să se impună ca necesare tocmai în punctul unde această atotputernicie lua sfârşit, adică în finitudinea omului, finitudine deopotrivă a conştiinţei şi a individului viu, vorbitor şi truditor. Kant formulase, deja acest lucru în Logica sa, atunci când adăugase trilogiei lui tradiţionale o ultimă întrebare: cele trei interogaţii critice (Ce pot eu să cunosc? Ce se cuvine să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?) erau, în felul acesta, raportate la o a patra şi puse într-o oarecare măsură, "pe seama ei": Was ist der Mensch?

Image caption : The Shaft Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP

[...]
Poate că primul efort în vederea acestei dezrădăcinări din solul Antropologiei la care s-a angajat gândirea contemporană ar trebui consemnat în experienţa lui Nietzsche: prin intermediul unei critici filologice şi al unei anume forme de biologism, Nietzsche a regăsim punctul în care omul şi Dumnezeu îşi aparţin unul altuia, punctul în care moartea celei de-al doilea este sinonimă cu dispariţia celui dintâi şi în care promisiunea supraomului semnifică, în primul rând şi înainte de orice, iminenţa morţii omului. În felul acesta, propunându-ne acest viitor deopotrivă ca scadenţă şi ca sarcină, Nietzsche marchează pragul pornind de la care filosofia contemporană poate reîncepe să gândească; fără îndoială, el nu va înceta să-i călăuzească mersul încă multă vreme de aici înainte.

Dacă descoperirea Reîntoarcerii este într-adevăr sfârşitul filosofiei, sfârşitul omului este, în schimb, reîntoarcerea începutului filosofiei. În zilele noastre, nu se mai poate gândi decât în vidul omului dispărut. Căci acest vid nu marchează o absenţă; nu prescrie o lacună ce se cere umplută. El nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât de-plierea unui spaţiu în care, în sfârşit, a redevenit cu putinţă să gândim. »

Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Rao, 2006, pag.459

sublinirea în bold din text îmi aparţine

Foucault despre Baudelaire

citat

Totuşi, pentru Baudelaire modernitatea nu reprezintă doar o formă a raportării la prezent; ci şi o modalitate a raportului pe care trebuie să-l stabilim cu noi înşine. Atitudinea deliberată de modernitate este legată de un inevitabil ascetism. A fi modern nu înseamnă a te accepta pe tine însuţi aşa cum eşti în fluxul momentelor ce se scurg; înseamnă a te lua pe însuţi ca obiect al unei elaborări complicate şi dure: ceea ce, după vocabularul epocii, Baudelaire numeşte "dandism". N-am să mai reamintesc pagini care sînt bine cunoscute: cele despre natura "grosolană, terestră, imundă"; cele despre inevitabila revoltă a omului faţă de el însuşi; cele despre "doctrina eleganţei" care le impune "ambiţioşilor şi umililor ei sectari" o disciplină mai despotică decât cele mai teribile religii; sau cele, în sfîrşit, despre ascetismul unui dandy, care-şi transformă corpul, comportamentul, sentimentele şi pasiunile, întreaga existenţă într-o operă de artă. Pentru Baudelaire, omul modern nu este cel care porneşte să se descopere pe el însuşi, să-şi dezvăluie tainele şi adevărul ascuns; este cel care caută să se inventeze pe sine. Modernitatea nu îl eliberează pe om conform fiinţei lui proprii; ci îi impune sarcina unei elaborări de sine.

Michel Foucault, Ce este un autor? - studii şi conferinţe, ed. Idea Design&Print, Cluj 2004, pag. 72-73