Scufița roșcată și câinele alb - piesă apotropaică de teatru

Această piesă de teatru este discutabilă; câinele alb nu se vede deloc, ba mai mult chiar numai se aude, se aude împreună cu câinele negru.
Pentru a înțelege acțiunea cer ca spectacolul să înceapă cu recitarea unei poezii, în fapt piesa este dedicată autorului acestei poezii.

cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?

de Charles Bukowski

de vreo două săptămâni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York - 
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,
gemete, sînge și pișat...

eram în chiloți și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
era mai tare decît Revoltele
din Watts

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic. *

Gong!

Noapte. De undeva se aud valuri izbind țărmul stâncos.

În spatele scenei este acest tapet (banner).
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani traversează apoi scena prin fața acestui tapet și se așează pe un șezlong, dă drumul la muzică și ascultă cu volumul redus, sex bomb de Tom Jones
(http://youtu.be/l1AiypRfTfc, pentru cei curioși de video).
Bărbatul gesticulează, parcă ar ține o femeie deasupra lui. O pipăie.

La un moment dat se aud niște lătrături. După felul lor, câinele ar fi de-o rasă mică, și flocos.

Bărbatul: - Iar își plimbă mititica câinele, să mă ridic să scriu o poezie în onoarea ei. Să mă întorc.

Scoate un caiet și un creion de sub șezlong.

B: Spre miezul nopții,
    Cățeaua latră disperată.

Afară se aude un alt lătrat, al unui câine de talie mijlocie, și flocos.

B: Suntem iarna-n călduri.
    Am ieșit afară deodată;

Ambii câini latră ușor.

B: Na, acum ce dracu mai scriu, că mă tulbură lătratul câinilor. O văd prin gard cum trece prin dreptul porții mele. Ce pas... Știu următoarele versuri:
    Și-o pizdulice-și plimba...
    Potaia pișată.

B: Mă scol să mă duc la gard. Să mă uit prin gard.

Bărbatul vine aproape în fața scenei. Face semn cu mâna.

B: Nu mă vede. Am să ies în fața porții. Dar stai să leg câinele meu.

B: Drăguțo, cum se face că-ți plimbi câinele în fiecare seară (ce dracu că-i noapte de-a binelea) prin fața porții mele.

Pe scenă intră o tânără, se aude un lătrat subțire, mai înfocat.

Tânăra: Stai să-mi leg câinele de pom, că n-am auzit ce-ați spus.

T: (apropiindu-se prin fața scenei) Da.

B: (Ce drăguță este roșcata asta) Nu ți-e frică la ora asta să-ți plimbi câinele pe strada asta întunecată.

T: Nu, învăț, n-am timp altcândva.

B: Pentru ce înveți?

T: Pentru bacalaureat, îl am peste câteva săptămâni.

B: Oooo, da, merită atunci. Nu vrei să intri și să stai pe șezlong să te uiți la priveliștea asta minunată?!

T: Ce facem cu câinii?!

B: Îi lăsăm și pe ei să se uite...

T: Al meu este mascul și a ta este cățea, dacă fac ceva...

B: Numai să poată al tău să se urce, că neagra mea-i din lup și collie, un fel de border collie. O să-i băgăm în grădină.

T: Bine, să nu pățească micul meu alb ceva.

B: Nu-ți fă nici o problemă, sigur câinele tău nu va păți nimic.

Fiecare se duce într-o parte a scenei, se aud lătrături amestecate, apoi din ce în ce mai puțin.

B: (întorcându-se spre fată) Ia te rog loc pe șezlong, am să-ți aduc o băutură rece, este foarte cald. O noapte fierbinte cum scrie poetul.

Bărbatul dispare. Fata vede caietul și îl răsfoiește. Când apare bărbatul, îl aruncă undeva în spate.

B: Să bem pentru noaptea asta minunată. Muzică?

T: Ce este în pahar?

B: Cola, cu ceva gheață, cu ceva tare...bun.

Tânăra gustă.

T: Este bun!

B: Uite, așa se bea...

Și bărbatul își trece mâna ținând paharul, pe sub mâna ei, încolăcind-o.

B: Bruderschaft se numește stilul.
    Ce bine miroși.

Deodată se aud câinii lătrând, puternic. Ea sare arsă, varsă o parte din băutură.
Bărbatul o liniștește cu vorba.

B: Mă duc eu să văd... ajunge în cealaltă parte a scenei, înjură printre dinți câinii, aceștia speriați tac brusc.

T: S-a-ntâmplat ceva cu câinele meu?

B: Nimic, totul este în ordine...

T: De unde este poza asta?!


B: De la Pirgos, din Peloponez...


T: N-am auzit de țara asta, este departe?


B: (apropiindu-se de ea, tânăra fiind cu spatele la el) Aș putea să ți-o arăt... (îi privește zulufii de pe ceafă. Este mai aproape de ea.)

Tânăra se-ntoarce brusc și privește ochii bărbatului ce sunt foarte aproape de nasul ei.

T: (încet) Aș vrea...

Se aud câinii din nou, parcă lătratul ascuțit este mai reliefat sonor.

T: Ah! (se scoală repede și fuge spre grădină, spre cealaltă parte a scenei)

Tânăra dispare câteva momente.

B: Când tai mărul și dai de sâmburi, aceștia stau atât de bine în colivia lor, de parcă ar fi centrul universului și totuși gustul lor este atât de diferit de pulpă.
Dorința mea care ar fi? Să gust sâmburii?

Apare tânăra în pași grăbiți.

T: Trebuie să plec, este târziu și câinii nu se înțeleg.

B: Mai stai, am să-ți povestesc despre Turn, despre cel ce stă și privește.

T: (mirată puțin) Bine, câteva minute, și stau aici în picioare.

B: (se apropie de tapet trecând prin fața ei) Uite, termină băutura în timp ce eu îți voi povesti.

Tânăra stă drept cu paharul în mână. Bărbatul arată ceva pe imaginea imensă.

B: Uite, aici în noapte, nu se vede, în spate de tot, este un turn -numai ziua se vede. L-au construit francii acum vreo opt sute de ani. Și turnul ăsta a văzut atâtea valuri în viața lui că se plictisea de moarte. Frații lui, împânziți prin toată țara au fost dărâmați, unul chiar a ajuns pe Acropole, altul care mai trăiește și este undeva în partea cealaltă spre Marea Egee, de unde veghează asupra unui mare templu dedicat zeiței Artemis Vavronas.

Tânăra veni mai aproape și se așeză pe șezlong. Tăcea și privea cum bărbatul din fața ei gesticula.

B: Ei bine la un moment dat se ivi un val cu creste verzi, pe care algele, asemeni unor benzi de celuloid se învârteau și străluceau. Dar valul acesta nu se apropia de țărm și doar așa, prin creasta lui verde-strălucitoare, sălta distant și mândru. Asta până când o barcă cu motor l-a tăiat și pletele lui verzi și blege au ajuns la mal. Tinerețea nu ține o veșnicie; a conchis Turnul.

Tânăra se ridică și se apropie de bărbat.
Atunci, parcă mai rău ca niciodată, au început câini să latre din nou.
Fata a fugit din nou și după câteva clipe s-a întors speriată.

T: Vino, cățeaua ta îmi călărește pudelul.

B: Asta pentru că vrea să-i arate cum se procedează, dar el nu poate din cauza staturii, alți câini nu mai pot din cauza vârstei.

T: Te rog...

Scena rămâne goală un minut. Se aude sex bomb cu valuri ce izbesc cu tărie un mal stâncos.

B: (mergând agale spre centrul scenei)

    Spre miezul nopții disperat
    Cățeaua mea latră ciudat.
    Suntem vara-n-călduri.
    Și-am ieșit afară deodată;
    Și-o pizdulice-și plimba frumos...
    Potaia pișată.
    Mai urma doar următoarea. 

Cortina!

* Charles Bukowski, dragostea e un cîine venit din iad, Polirom 2007, trad. Dan Sociu, pag.124-126.

Anturajul culorii

Akropolis, Athina, 2012

Există împrejurul nostru delicatețea prin care mediul reușește să redea realitatea. Totul de cele mai multe ori se petrece cu o asemenea viteză, încât detaliile dispar și dintr-o dată, brusc, apar liniile de fugă, optica, pradă geometriei, ne ferește de asemenea animozități care ne-ar putea îmbogăți brusc viața cu câteva pagini. Și fiindcă nu este vremea cititul, ci al privitului, rămân și eu la rândul meu prins de anturajul culorii.

Sunt umbre care merg, coloane care privesc, chipuri ferite de ochelari de soare, un sol tern de gris și-un cer albastru marin și peste toate o umbrelă verde. Deasupra ei, un chip.

o inepuizabilă remușcare

Se străduia de dimineață să-și aducă aminte figura acelui tânăr, o figură comună fără nici o trăsătură originală și de aceea cred că ăsta era motivul nereținerii, nememorării. În fiecare dimineață, la aceeași oră, în intersecție, tânărul venea și el mergea mai departe înainte. De cinci ori pe săptămână. Chiar și atunci când a prins verde, ambalând motorul brusc,  în fața sa în a doua sau a treia mașină ce venea din sens contrar, în intersecție, era tânărul, același, sigur era același, dar de unde îl știa nu putea spune.


Acum se străduia să-și aducă aminte de unde îl știa sau nu cumva, acesta îl urmărea? Cu o noapte înainte visă că opri mașina și se dădu jos alergând în fața mașinii dinaintea lui, cea din sens contrar, amenințându-l pe cel care era la volan, un tânăr, tânărul adică. Se trezi cu o mare remușcare atunci.


Dacă toate acestea aveau poate vreun sens dimineața, cum se face că atunci când venea de la servici, în fața lui apărea, ca din neant, aceeași mașină în care se vedea foarte clar că șoferul era un tânăr, chiar tânărul adică. Claxonă într-una din zile atât de prelung, încât se auziră câinii de pe afară cum începeau să latre. Puțin mai târziu, avu o mică remușcare.


Acum termina și va pleca în câteva minute, dacă îl va întâlni, îl va urmări. Afară o ploaie de iarnă strălucea pe asfalt, lumina zilei pâlpâia. Își strânse lucrurile fără grabă și salută pe toată lumea, n-avea umbrelă, drumul până la mașină nu era lung. Afară se întunecase și luminile stradale pâlpâiau. Va vedea mai greu, dar dacă va vedea, va vedea ce are de făcut.


Urmă traseul obișnuit, după pasaj o luă pe scurtătura binecunoscută, se îngrămădi cu încă vreo trei mașini în spatele unei dube ce descărca marfă la o alimentara pe colț, minutele se scurgeau printre ștergătoare și el le numără pe toate, sigur că acum nu mai avea cum să-l întâlnească și mai avu o micuță remușcare. Când se urni mai regretă odată că a venit pe aici și nu a urmat bulevardul, acum se pregătea să intre în marea arteră din nou și nu se asigură deloc, nici el nu știe de ce, prea se gândea la altceva. Privi cu coada ochiului cum un bolid venea din stânga ca o barcă cu motor, când îl lovi parcă îl aruncă în apă, simți sângele în gură și mai privi o clipă înainte, în fața sa, cu luminile de avarii puse era o mașină cunoscută și mai ales în lumina farurilor celorlalte mașini oprite acum văzu figura tânărul, din profil, impasibilă la volan, înțelesese și avu cea mai mare remușcare din viața lui, în fața lui se afla Moartea, tânara Moarte, înțelese brusc asta, cât putea fi de deștept!


Nu muri, leșină numai și chiar dacă n-a purtat centură, izbitura nu a fost așa puternică pe cât s-ar fi închipuit că venea șlepul, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, din cauza volanului. În spital uită de toate, îl durea și pieptul, imobilizarea îl chinuia și ceilalți pacienți din salon erau prea veseli parcă. Unul cu o mână ruptă, altul cu un picior, dar vizibil de dinamici față de el, care la fiecare expirație vorbea o limbă necunoscută. Noaptea dormea greu, pe spate, cu ochii larg deschiși număra crăpăturile din tavan vizibile în lumina de veghe gălbuie, o inepuizabilă remușcare îl cuprinse, tânărul acela sigur nici nu exista, sigur mintea îi juca o parodie, stresul acumulat era de vină.


Ar fi vrut să povestească cuiva a doua zi, dar poate n-ar mai fi ieșit din spital, l-ar fi transferat mai sus, la țaca. Se hotărî să uite și uită.


La o lună de la incident, într-o lene perpetuă dată de un concediu medical merituos, se gândi la pensie, cât mai avea până la pensie? nu mult, este bine să fii pensionar și să nu faci nimic, este bine. Pieptul nu-l mai durea, coastele puțin, confortul începea să se instaleze în trupul lui. Nu putea să mai conducă, trei luni îi suspendaseră carnetul, ha!, cică să dea examen din nou, la vârsta lui, ce poezie și fără nici o remușcare se gândi că își va vinde mașina. Acum va pleca să-și ia o bere, era vineri pe înserate, antibiotice nu mai lua și puțin frig îl va face să doarmă mai bine.


După un sfert de oră ajunse în intersecție, dincolo era alimentara, traversă prudent, căci deja înghețase pe jos. În mijlocul străzii, aproape de liniile de tramvai, privi cu coada ochiului în dreapta, de sub căciulă se iviră două lumini puternice, ca ale unui avion venit la aterizare, la volan se vedea clar figura tânărului, pe care acum și-l aminti clar, știa de unde-l cunoaște. Înainte de izbitură, gândul că Moartea a venit să-l ia, îi curmă orice durere; era tânăra Moarte, acum era mai deștept. Reușise să înțeleagă ceva foarte simplu, moartea este tânără, nu pentru că nu moare niciodată, ci pentru că din cauza asta nu poate îmbătrâni.

Pasărea din mintea omului tânăr

Praga, Vyšehrad - monument funerar

Păsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, 

prin lărgirea metaforei, 

a imposibilului şi himericului.

George Călinescu, Estetica basmului

Există un zbor al omului, necunoscut lui, bănuit doar de cei puţini, zbor pe care îl face o singură dată; zborul spre moarte. Dar nu toţi fac asta, de aceea acum vorbim de lucruri care se petrec aievea.

Acest zbor este dat de-o pasăre măiastră ce se află în capul omului, care spărgându-i mintea prin zbaterea ei îl supune unor cazne inimaginabile şi singurul mod de-a scăpa este de-a zbura alături de această pasăre măiastră. Există un timp provocat, o suprapunere, prin asta o confuzie, timp în care pasărea măiastră, pe care cei foarte puţini dintre noi o au în mintea lor tremură în oul ei, se naşte. Atunci mintea acestui om devine ca un briliant, incasabil la toate preconcepţiile, mentalităţile, superstiţiile, religiile care tâmpesc omul obişnuit în cursul vieţii lui, mintea înfloreşte împreună cu creşterea aripilor, devine cum ar spune medicii, o minte de geniu.

Primul care a sesizat valoarea păsării măiastre a fost Brâncuşi, nu l-a interesat atât de mult povestea, căci în poveste omul pune stăpânire pe pasărea fabuloasă, care are un cântec sacru -justiţiar. Limitele poveştii sunt şi limitele omului, povestea scrisă invers devine sculptură -toată seria de reprezentări artistice ale păsării. Brâncuşi a căutat materiale diverse pentru sculpturile sale, metalul fiind la un moment dat preferat în dauna pietrei sau lemnului, cele două din urmă fiindu-i dragi pentru că îi aminteau de acasă, de Jiu.

Pasărea măiastră din metal are exact dorinţa sclipitoare din mintea tânărului, care odată convins, singur convins, de starea genială în care se zbate visează să scape. Puţini au asemenea păsări în capul lor, sunt sigur că şi Brâncuşi o avea, a lui fiind din piatră, îngheţată la un moment dat de răcirea forţată a  lavei creatoare a artistului.

Eroina de pe Jiu şi ea a avut o pasăre măiastră, curajul nebunesc a Ecaterinei Teodoroiu nu putea să fie susţinut de-o fiinţă obişnuită, aici bănuiesc doar că pasărea era din lemn, poate fag sau arţar, înălţime sau plenitudine. Războiul poate a fost o coincidenţă în care Ecaterina a zburat odată cu pasărea ei, exista un neastâmpăr al firii ei.

Astăzi o ştire mi-a tulburat după-amiaza. Ştire venită tot de pe Jiu şi tot despre zborul unei fete, zbor spre moarte; zbatere necruţătoare a metalului păsării, o pasăre măiastră din metal strălucitor ce orbeşte pe oricine.

Panta rhei - varianta canalizată

Heraclit cel greu de pătruns, printre dînşii

Croncănind ca o cioară, mulţimea dispreţuieşte

Timon, despre felul în care

cartea Despre natură,

consacrată templului lui Artemis,

este scrisă *

Lucrurile cele mai simple au fost spuse sau auzite lângă curgerile de apă, ignorând varianta cu tufişul cântător, Moise a plecat de lângă un curs de apă în căutarea legilor. Mai târziu lui Ezechiel i-a venit Cuvântul Domnului, în ţara Chaldeenilor, lîngă râul Chebar şi tot acolo a venit şi mâna Domnului peste el. **

La Dodona, l-a oracol se ghicea în susurul izvorului, în bătaia vântului, duhul divin se arăta acolo unde natura se desăvârşea. La Delphi, izvorul Castaliei avea proprietăţi miraculoase în ceea ce dovedeşte creaţia artistică. De aceea filosofii Atenei se plimbau pe malul Ilisós-ului, râul din apropierea cetăţii, devenind astfel peripatetici.

La Efes, Heraclit îşi avea şi el râul său, se numea Cayster, probabil că petrecând mult timp pe malul său, auzind cântul său neîntrerupt, a gândit la "panta rhei". Neînduplecat în faţa celor ce nu-l înţelegeau şi-a complicat şi mai mult scrisul şi vorba, ajungând, vorba lui Timon "să croncănească ca o cioară". Să fie aici tot râul mijlocitorul celor neînţelese spre a fi înţelese?!

______________________________________

Undeva în mijlocul oraşului, o pompă scoate neîncetat zeci de litrii de apă pe minut din fundaţia încă neterminată a unui bloc ce se vrea a fi cu peste zece etaje. Bolboroseala apei atât de limpede, atacată doar de minereul de fier existent în izvor mi-a adus aminte de "nesăbuinţă": am vrut chiar să beau din această apă, oricum am rămas cu nesăbuinţa în cap, ca termen, ca şi cuvânt.

Puţin mai târziu, în mijlocul poate a celei mai mari intersecţii din oraş, am văzut o tânără vorbind la mobil, ea era singură la volanul unei maşini a cărei siglă m-a dus cu gândul la Jocurile Olimpice. Această tânără, ce aştepta, ca şi mine, prioritatea de trecere era "nesăbuit de frumoasă", aşa am gândit atunci şi acum amintindu-mi din nou, pot să scriu din nou asta: era nesăbuit de frumoasă.

O perioadă de timp m-am gândit că dacă a spune despre o femeie că este "nesăbuit de frumoasă" greşesc. Nesăbuinţa caracterizează într-un fel tinereţea, lipsa de conservare, iuţeala dorinţei, ori în felul acesta merită să mă gândesc la o femeie, dar în acelaşi timp nesăbuinţa mă duce la prologul greşelii, a ceea ce va urma datorită acesteia, a nesăbuinţii. Unul dintre cei mai mari nesăbuiţi a fost Narcis, cred că pot să afirm că era atât de nesăbuit de frumos încât el însuşi a ajuns la concluzia asta uitându-se în oglinda apelor stătătoare sau a fântânilor. Râul, în felul lui, ne schimbă nesăbuinţa în raţiune, pentru că o face de fiecare dată altfel şi de fiecare dată ne trezeşte, asta este panta rhei.

Şi acum scriu că fata aceea era nesăbuit de frumoasă, de aici mai departe, în lipsa oricărei alte legături viitoare, nesăbuit devine ca o amintire a lucrului perfect, a ceea ce te opreşte pentru aţi lucra perfecţiunea, pentru a afla-o, poate că nu-i aşa şi totul este un vis, o dorinţă, dar şi aşa să fie, nesăbuinţa lăsată neatinsă ea trasează şi ascunde perfecţiunea.

În supermarket, tânara de la casa de marcat, privind la sticla de vin mi-a urat "Sărbători fericite!", am zâmbit şi i-am urat la fel, în spatele meu cineva împingea cu sârg bax-ul de apă minerală, m-am grăbit şi eu. Nu, această casieriţă nu era nesăbuit de frumoasă, dar mi-a urat cu o nesăbuinţă caracteristică tinereţii sale.

________________________________


* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, cartea a IX-a , Cap. I, pag. 287
** V.T. Ezechiel, 3