În timp ce tu dormeai

în timp ce tu dormeai,
aripi de fum se desfătau.
să -ncerc un telefon să dau,
în timp ce tu dormeai.

timp ce suflă cu putere,
nori leneși de miere,
...și-o trăgeau,
în timp ce tu dormeai.

sigur mă gândeam la alta,
în timp ce tu doreai,
și-o labă -scurt apucai,
ușurel, apoi strigai.

„o păsărele; de frig, de dor, de iele,
zbor scurt; flirt, mor și stele!”
și-a mai trecut un an,
în timp ce eu dormeam.

Despre măslin

Măslinul l-am luat din Artemisia (Artemida), Vavrona(s), la nord de capul Sunio(n).
Doi ani am visat împreună. Și primăvara acestui an i-am dat libertatea câmpiilor scitice.
Astăzi, prima lui zăpadă, care îi accentuează verdele mediteranean, nemuritor într-un fel, pal primăvăratic.

Măslinul meu altoit Kalamata are o personalitate și pentru asta îl admir. Vom muri împreună este gândul meu, dar el mi-o ia înainte. „Sute de ani am privit spartanii!”

Mersul pe apă

Peninsula Katakolo, Peloponez, Grecia

Obținem tot. În felul în care vedem lucrurile, este mai ușor să mergem deasupra solului, decât pe el. Scriitorii reușesc asta, povestitorii, barzii, cântăreții și dacă vreți; poeții. Totul este suplu, înalt și versificabil. Asemenea unei religii, oamenii nu ating pământul, ei fiind păsări.

Apropierea o trădează, soarele apune, umbrele lungi și întrerupte; ne aflăm în aer. Cineva merge pe ape. Toată lumea merge pe ape. Dorințele noastre merg pe ape.

Cei care scriu, rectifică substanțial întregul parcurs intelectual. Puțini dintre ei au căderea necesară de a se trăda. Aici scriu mai ales de cei ai noștri, de cei români. Romanele noastre sunt pline de sărăcie în timp ce cei le-au scriu se scufundă în bogăție. Valabil și pentru prezent.

Se vinde ceea ce reprezintă anatema. Nimic optimist, nimic evaluat la gaura cheii. Se scrie pentru cei de la 1907, acolo suntem, la Zola și mina (deținuții), Hugo și mizerabilii (tot deținuții). România este plină de deținuți. Așa și este.

Acum eu vreau să vă arăt generația de mâine, cea care merge pe ape. Nu așa a vrut și Hristos, și ce-a ieșit, opulenții preoți de 22 de milioane de euro primite anul acesta de la guvern.

Eu vreau sacralizarea educației, nu religiozitatea sau ortodoxismul ei. Sunt destui profesori care mă citesc și n-au curajul acesta, de a impune o conduită morală a spiritului elevilor, de aici chiar pierderea lor.

Să vrei curajul să-i asculți pe copiii care îți povestesc fricile lor. Aceia sunt copiii ce merg pe ape.

Spre Erebor

În toate poveștile eroul călătorește. Sub steaua lui o nouă lume apare. Este o lume ce trece prin noi, lăsând în urma ei o determinare existențială pe care mai târziu copilul va trebui să o rezolve. Ajuns adult, va avea înălțimea suficientă pentru a nu observa nimic din cele ce se petrec pe pământ. Pe pământ la propriu, căci prin mușchiul reavăn ființe minuscule, despre care nu știe nimic, nu a învățat nimic, își încep călătoria spre Erebor.

Este spinarea verde a unui dragon ce doarme în soarele de decembrie, un ochi întors privește adormit umbra. Eu la rândul meu privesc mișcarea. O secundă de plenitudine pentru a-i simți respirația.
Pentru mine Sărbătoarea este aceea ce-mi dăruiește orele de serenitate totală. Absența și retragerea.

Am rămas țintuit de-un verde acoperitor în Ziua de Crăciun.

O urare

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională a Greciei, Athina

Într-o minunată imagine a lumii, creatorul și-a făurit concepția, a fecundat-o, a binecuvântat-o și mai apoi a părăsit-o. Fundamental este non-intervenția.

Irod, la aflarea veștii că s-a născut Mesia, omoară cel puțin câțiva mii de prunci pentru a anula prorocirea. Într-un fel mai puțin mortal s-a întâmplat cu Oedip, dar și cu Paris. La fel va fi tot timpul când ne rătăcim în eroare datorită șubrezeniei gândirii.

Ce este nașterea?
Ce este creația?
Ce este procreația?

Un fenomen datorită unei unelte. Una dintre ele v-am prezentat-o mai sus. Se pare că sunt mai multe unelte. Ceea ce puțini știu este că cea mai puternică urare pentru bărbați se referă la instrument, la pulă adică, pentru femei, păstrez aceeași urare; unele cred că au să se bucure.

Scena a III-a - Zborul

Scena a III-a

Zgomotul unui geam spart se aude înaintea deschiderii cortinei.
Când se deschide cortina lumina a revenit și scena este iluminată chiar mai tare.

Împăratul: Generalul Vultur a trecut prin fereastră?!

Tăcere.

Î: Nu mă aude nimeni? Hei, servitorilor...

Apare din nou pajul. Calcă pe bucăți de sticlă. Vine în fața publicului.

Pajul: Împăratul nu știe că i se pregătește ceva.

Apoi către împărat.

Pajul: Majestate, a venit o ștafetă.

Cel care a trecut prin fereastră, se ridică, își dă jos ochelarii fumurii de parașutist și se prezintă.

Parașutistul: Majestate, sunt căpitan Șoim și am fost trimis de generalul Vultur ca să vă salvez.

Î: Să mă salvezi? De cine?

P: De ei, de toți cei de aici.

Î: Pentru ce să mă salvezi?

P: Pentru că are loc un atentat în aceste momente.

Somelierul (se ridică în picioare): Ăsta ne dă de gol!

Ministrul de Război (vine lângă somelier): Nu ne iese nimic nici de data asta.

Little black dress: Eu am venit special pentru asta.

Colonelul Cangur: Ar cam trebui să plec, să-l scot pe generalul Cal din frigider cât mai este timp.

Pictorul: Scena asta trebuie pictată.

Șeful de Protocol: Majestate, să comandăm șampanie.

Pajul: Ar trebui să mai sting o dată lumina.

Î: Dar nu așa arată un atentat, cel puțin nu în felul acesta.

Se întoarce din nou către parașutistul căpitan.

Î: Tu ar fi trebuit să mă omori, nu ei. Ai intrat așa spectaculos pe fereastră, cu tot cu parașută... (către paj) să vină oamenii de serviciu să facă curățenie.

Căpitanul Șoim: Eu sunt la ordinele dumneavoastră majestate.

Î: Și ei sunt tot la ordinele mele.

Căpitanul Șoim: Trebuia să vă găsesc mort, așa mi s-a spus.

Î: De ce asta?

Căpitanul Șoim: Pentru ca războiul să înceteze.

Î: Războiul?! Care război?

Little black dress: Războiul în care a murit fratele meu.

Î: Să vină Contrainformatorul, paj cheamă Contrainformatorul.

Î: Să te vedem acum micuțo...

Pajul anunță Contrainformatorul.
Un individ îmbrăcat în negru cu ochelari fumurii intră pe scenă.

Contrainformatorul (CI): La ordine majestate!

Î: Cine este ea?

CI: Se numește Aia Aia, n-are nici un frate, minte, ar dori să vă devină amantă.

Î: (arată spre somelier): El cine este?

CI: Se numește Ăla Ăla, este gelos pe pivnița dumneavoastră de vinuri.

Î: (spre pictor)

CI: Vrea mai mulți bani.

Î: (spre Căpitanul Cangur): El?

CI: Vrea un grad mai mare, un complot reușit l-ar face general peste noapte.

Î: (către cocoșat): Și el?

CI: Îi este frică, dacă-i descoperiți gaura din contabilitate, îl paște ștreangul.

Î: Ministrul meu?

CI: Este senil, dar încă periculos, visează la o Republică.

Î: Pajul?

CI: Pajul se distrează, este cel mai sincer, se plictisește.

Î: Deci toți au un motiv să mă omoare și atunci au inventat un război. Nimic în țara asta nu se schimbă.

CI: Mai sunt câțiva oameni care vor să vă omoare.

Î: Cam câți?

CI: Cam câteva mii!

Î: Trimite-ții pe front, să-nvețe să lupte pentru patria lor, nu să-și omoare conducătorul. Acolo să fie curajoși.

Little black dress (vine spre împărat): Vreau să fiu amanta dumneavoastră!

Pictorul: Promit că vă pictez pe gratis...

Șeful de protocol: Îmi vând casa și tot ce am, numai ca să acopăr paguba...

Și toți încep să-l roage pe împărat, nici nu se mai aud cererile, vocile fiind amestecate.

Î: Ieșiți afară, afară cu toți, la război cu toți.

Toți ies de pe scenă. Împăratul îl trage pe CI-ist de mânecă.

Î: Auzi, ai dreptate, ca să scapi de pleavă, trebuie să începi un război.

CI: Când te gândești că lumea vrea pace, dar fiecare vrea ceva de la celălalt de lângă el.

Î: Lumea asta nu se liniștește niciodată, doar frica-i potolește.

Î: Mă gândesc să fac pace... pentru câteva zile. Să ne mai gândim puțin la ceva.

***

Cortina.

* 

Joe Cocker cântă îngerilor

Serile alea din liceu, cu caseta tehnică, plină de blues-uri, cu Joe Cocker pe-acolo, cu tinerețea-n față, de neuitat, strângeri. Azi, angoasa; ei mor pe rând.

Scena a II-a din „Împăratul îndrăgostit”

În peștera subacvatică a lui Nemo,
erau bogății capturate din vase scufundate.
În peștera lui Nemo era divinul,
Instrumentul,
Submarinul!
 
Înspiralat ca un fitil,
Era gigantul Nautil.
Și lângă el, atât de mic,
Era micuța Moby Dick! .

Scena a II-a

Fără muzică.

Împăratul: Cine a vorbit, cine a recitat?!

Tăcere.

Î: Nu mă aude nimeni? Hei, servitorilor...

Intră un paj. Toți se ridică, mai puțin cocoșatul.

Pajul: Au venit saltimbancii să vă prezinte spectacolul.

Î: Au adus și ursul?

Pajul ridică din umeri.

Î: Ultimele două versuri ...

Pajul anunță intrarea saltimbancilor
Apar câțiva clovni, un aruncător de flăcări pe gură, un om cu un cimpanzeu pe umeri, o fată în costum de baie negru ce duce o farfurie pe nas, alții.

Î: Ursul, unde este ursul ?

Un clovn: Este bolnav majestate!
Alt clovn: La fel și dresorul!

Î: Atunci plecați, afară toți.

Î: Mai puțin fata, fata cu farfuria. Vino-ncoa!

Fata cu farfuria: Majestate!

Î: Cum te cheamă?

Fata cu farfuria: Little black dress!

Î: Interesant nume, cine s-a îmbătat la nașterea ta?

Râsete.
Little black dress: Mama.

Î: Să o cunoaștem pe mama ta?

Little black dress: Trebuie să o scoateți din spital.

Î: Sau să intrăm noi acolo? Nebunii apucă repede să spună vorbe despre lumea viitoare.

Șeful de protocol (cocoșatul): Majestate, am putea organiza o masă rotundă.

Ministrul de Război (MdR): Să-i aducem pe toți nebunii, aflăm cum se va termina războiul, să vină și babele alea cu jocul cu mărgele de sticlă.

Î: Deci și după vedeniile nebuniilor sau ale bețivilor se pot face numeroase prezumții care să pară că au șanse de adeverire. *

Cocoșatul: Seneca.

Apare un paj.

Pajul: Horațiu.

Împăratul: Vergiliu.

Little black dress (Lbd): Cine nu nimerește măcar o dată ținta, dacă zilnic își exersează aruncarea?

Împăratul: Cicero. Vino draga mea lângă mine, în dreapta mea, gonește puturosul ăsta de militar mai la margine. Tu miroși atât de bine. Ce arome arunci pe tine?

Lbd: Wish of peace!

Cocoșatul se foiește, Colonelul Cangur, țeapăn până acum, îl împinge jos de pe canapea. 

Cocoșatul: Tre` să dau un telefon!

Împăratul (privindu-l): Repede c-avem treabă, mi se face sete.

Împăratul (întorcându-se către fată): Sper că nu faci parte din grupul Fetelor Speriate.

Lbd: Parfumul este Avon, majestate.

Împăratul: Să vină Somelierul. Printre noi pot să fie trădători.

Apare un paj.

Pajul: Vine Somelierul.

Împăratul (către Somelierul din fața lui): Miroase-o!

Somelierul (se pune în genunchi în fața fetei și își pune capul în poala ei): Fata nu minte majestate.

Împăratul (către Somelier): Bine, stai lângă ea, mă anunți când își schimbă mirosul.

Mișcări pe locurile din dreapta împăratului. 
Pe fereastră apar lumini rotunde ale reflectoarelor antiaeriene.

Pajul: Aterizează generalul Vultur... cu parașuta!

Împăratul (sare la fereastră): Pregătiți medalia, poate o aduce și pe Moby Dick.

Pajul (către public, cu dosul palmei la gură):Moby Dick este arma secretă a împăratului.

Î: Pregătiți un loc pentru generalul Vultur, în stânga mea.
Colonelul Cangur: Să stea în locul meu, l-am încălzit.

Apare cocoșatul, se pune în locul Colonelului Cangur, acesta îl împinge din nou jos.
Fata sare și ea de la locul ei; Somelierul, în patru labe îi miroase dosul.
Ministrul de Război se apropie pe la spate de împărat.
Pajul stinge lumina.
Se aude un strigăt de moarte.
Cortina.
Publicul tace, nu aplaudă.


*
Cicero, De divinatione, LIX 
„Deci și după vedeniile nebuniilor sau ale bețivilor se pot face numeroase prezumții care să pară că au șanse de adeverire.Cine nu nimerește măcar o dată ținta, dacă zilnic își exersează aruncarea?”
„Jam ex insanorum, aut ebriorum visis innumerabilia conjectura trahi possunt, quae futura videantur. Quis est enim, qui totum diem jaculans non aliquando collineet?”

Cicero, Despre divinație, Polirom, 1998, pag182-183.

Împăratul îndrăgostit (scena I)

în onoarea marelui Gombrovicz

Piesă-ntr-un singur act.
Decor Ludovic XIV, două canapele, patru fotolii, desfășurate în arc de cerc deschis spre public,
în rest tablouri atârnând, familia.
Muzică? Camille Saint-Saens - Carnavalul animalelor

Între cele două canapele centrale, un fotoliu. Pe fotoliu stă împăratul privind publicul.

Scena I

Muzica se aude mai slab.

Împăratul: Cred că m-am îndrăgostit!

Doar muzica.

Î: Nu mă aude nimeni? Hei, servitorilor...

Intră un paj.

Pajul: Ministrul de Război vrea să intre...
Î: Bine, bine.

Ministrul de Război: Trupele noastre iau cu asalt peninsula!
Î: Ce este graba asta, nu vezi că sunt ocupat?

P: Împăratul este ocupat, v-am spus!
MdR: Majestate, de sute de ani ne dorim să cucerim peninsula și asta vă găsește ocupat? 

Î:Te uiți bine la mine mareșale?
MdR: Da-mpărate!
Î: Și ce vezi cel mai bine?
MdR: Un falus!
Î: Corect! Să vină Pictorul!

Pajul pleacă.

Î: Unde suntem mareșale?
Mdr: După trecătoare.
Î: Ia un loc aici lângă mine și șoptește-mi tactica cavaleriei.
Mdr: Să chem după generalul Cal !
Î: Mai bine adu-l pe colonelul Cangur, mareșale.

De după o perdea apare pajul din nou și face o plecăciune:

P: Un elicopter cere permisiunea să treacă Marele Lac din apropierea cetății.
Î: N-au vâsle?
Mdr: Nici bărci?
P: Elicopterul vine pe drumul cel mai scurt, aduce un rănit, pe generalul Vultur.
Î: Permisiune acceptată, vira!

După plecarea pajului din dreapta scenei, în salturi, o gimnastă traversează lateral toată vederea împăratului, și a mareșalului.

Î: Ai văzut?
MdR: Ce?
Î: Năluca!
MdR: Împărate, era luna-ntre nori, lumina furișată...
Î: Habar n-ai, era Kata...
MdR: Cine?

Pajul intră din nou:

P: Elicopterul s-a prăbușit în lac.
Î: Ceee? Și generalul Vultur?
P: A zburat!
Î: Cu aripile frânte?
P: Da.
Î: Să vină Șeful de Protocol, o nouă decorație se apostilează: Aripi Frânte!
Mdr: Asta, gimnasta, Kata cum spuneți, mai poate trece odată?!
 
Împăratul se întoarce spre mareșal și bate din palme; de două ori.

Î: Două Kata vă rog.

Apar două gimnaste, care la fel ca prima, în tumbe, traversează scena.

Î: Ei?
MdR: Două Luni!

Apare un personaj cocoșat.

Șeful de Protocol: Majestate, nu mai avem plumb pentru matrițe...
Î: Să vină Înarmarea, oprim două mii de gloanțe și veți avea ce doriți!
ȘdP: Mai avem nevoie și de cerneală.
Î: Se face.
ȘdP: Două lăzi de șampanie?
Î: Se face.
ȘdP: Pot să stau în stânga dumneavoastră?
Î: Vă rog.

Șeful de protocol nu poate să stea bine pe canapea, așa că atârnă practic cu capul în jos pe margine.

Î: Să nu dormi?
ȘdP: Încerc, dar muzica-i tare plăcută.
Î: Schimbați muzica.

Când vrea regizorul, se schimbă muzica.
Recomandăm Mussorgsky.

Î: Unde este colonelul Cangur?
MdR: Să dau un telefon!
Î: Nu te deranja, putem striga mai tare!
ȘdP: Propun să vedem lumea de jos.

Pajul anunță pe colonelul Cangur.
Apare un individ înalt și chel, un șiret.

Colonelul Cangur: Majestate, la ordin!
Î: Explică-mi cum stăm cu cavaleria.
CC: Pe hartă sau pe teren?
Î: Pe cuvinte.
CC: Înaintăm la câmpie și coborâm la munte.
Î: Asta-i tactica?
CC: Realitatea.
Î: Bine, ia loc în stânga mea.

Colonelul Cangur se așează lângă cocoșatul Șef de Protocol, care ridică o mână în semn de salut. CC este prea înalt să se aplece și se așează.

Î: Lipsește cineva?
MdR: Cred că Vistiernicul!
Î: Întocmai, trebuie să auzim cum stăm cu banii. Să vină Ministrul de Finanțe!
ȘdP: Cred că este ocupat cu tipărirea bancnotei de 1000000, i-am dat toată cerneala mea, și plumbul ce mi-a mai rămas.
Î: Bine, bine ... să vină Pictorul, de ce nu vine Pictorul?

Apare Pajul.
Vestește Pictorul.

Pictorul: Majestate, portretul din submarin este gata, ochiul din periscop este gata, mă plec până la pământ în fața dumneavoastră.
Î: Ce vedem acum?
Pictorul: Aripa lui Moby Dick!
Î: Să vină!

Apar doi oameni ce duc un tablou enorm, public nu-l vede, nu are cum să-l vadă, pentru că hamalii urmează același traseu ca al gimnastelor.

Î: Unde sunt eu?
Pictorul: Sub aripă!
Î: Ăla mic?!
Pictorul: Aripa vă protejează, este natural să fie mai mare ca dumneavoastră, este umbrela divină...
Î: Vino lângă mine, în dreapta cu tine.

Î: Simt că vine un moment de dragoste.

Toți se ridică în picioare, cocoșatul mai greu.
Trei Kata traversează scena.
Apoi gimnastele revin și se pleacă în fața publicului.
Publicul aplaudă frenetic.
Împăratul începe a se dezbrăca.
Cortina.

Fericirea -preafericirea

'70

Ceea ce se clădește în interior ține de exterior.
Oamenii fericiți au deschis în ei adevărate peșteri, cavități enorme, pe care viața le-a mobilat cu formațiuni de nedescris. Tinerețea nu face altceva decât cucerește un interior datorită unui exterior bogat. Cei ce călătoresc mult, văd mult, citesc mult, aud mult, miros mult vor fi cei mai fericiți mai apoi.
Sihaștrii se lăudau cu o viață interioară bogată, asta la senectute, când erau tineri colindau și pelerinau locurile sacre, dormeau sub cerul liber striviți de stele, auzeau zgomotele pădurilor, a râurilor, dar și a marilor orașe. Acolo unde poposeau citeau din antici, le era permis doar lor, fără să împrăștie aceste daruri nou citite.
În anii ce treceau adunau cât alții în zece vieți, de aceea la sfârșitul vieții lor li se spunea preafericiți, dar nimeni nu știa sigur de ce. Unii dintre ei chiar încercau să-și dea seama, dar asta însemna să divulge sensul cunoașterii, sursa chiar și asta nu dă bine, ar deveni altceva decât preafericiți, ci sigur fericiți.

Despre țara mea

≪Lagăr. Un paznic analfabet care se înverșunează împotriva unui intelectual. „Na, uite, pentru cărți! Faci pe deșteptul vasăzică...etc. Pînă la urmă, intelectualul își cere iertare.≫

Albert Camus, Carnete *

Cam așa mă simt -cu cizma-n gură, auzind și citind despre antenele mass-mediei prin care odată cu prăbușirea elicopterului, mai dăm odată de pământ cu bunul-simț. Toți semidocții apar ca ciupercile după ploaie pentru a mai apăra încă odată nesimțirea celor care-și țin scaunele lipite de fund datorită căcatului închegat nu de mulți ani.

* Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag. 351 jos.

Umbrele

Vântul mișcă felinarele și lumina reflectată apare aiurea în imagine. Expunere lungă. Umbre lungi. Stradă pustie. În dreapta, Opera Română și Teatrul Național Timișoara. Ne aflăm în Piață.
Acum 25 de ani pe aici lumea era de neoprit, începea Revoluția. Nici nu mai contează că alții spun că n-a fost de fapt o Revoluție. Pentru cei care au murit, viitorul a devenit negru.

Solitudinea

Ulise și Calypso de Arnold Böcklin
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arnold_B%C3%B6cklin_008.jpg

Camus :
≪27 mai 1950

Solitar. Iar focurile dragostei incendiază lumea. Merită durerea de a te naște și de a crește. Dar trebuie să și trăiești, pe urmă? Orice viețuire este atunci justificată. Dar și orice supraviețuire?≫

Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.351.

Where is Jane? but where's Bob ?!

Întrebări

≪Un mit observat de Mrs. Parker la euhlayi * poate confirma o asemenea explicație, în măsura în care nu face decît să o traducă într-o formă figurată. Se povestește că, în acest trib, totemurile nu reprezentau inițial decît numele date diferitelor părți din trupul lui Baiame. Clanurile ar fi, într-un sens, fragmente ale trupului divin. Nu este oare un alt mod de a afirma că marele zeu este sinteza tuturor totemurilor și, prin urmare, personificarea unității tribale?≫

* La acest popor, soția principală a lui Baiame este considerată mama tuturor totemurilor, fără însă să aparțină vreuneia dintre ele [...].

Émile Durkheim, Forme elementare ale vieții religioase, Polirom, 1995, pag.270 mijloc.

Contre Jour

Imagine în contralumină - Timișoara, Splaiul Tudor Vladimirescu cu podul Maria

Lumina orizontală, răsărit sau apus de soare, naște cele mai frumoase imagini în contralumină.
Lipsa umbrei de pe detalii dă o înțepeneală gravă peisajului, absența oricărei dinamici.
Clădirile suferă cel mai bine la astfel de vederi, li se accentuează ruina, cocoșarea acoperișurilor.
În funcție de anotimp, soarele ia la rost pe rând toate străzile unui oraș. În felul lor, rolul calendarelor preistorice arătau căutarea luminii, de aceea într-o anumită perioadă din an, anumite străzi arată minunat la apus de soare.

Utopia

Utopia

Utopia este spectaculoasă pentru detaliile sale, pentru Republica sa, centrate pe o imagine legată de perfecțiune. Nu există simetrie perfectă, pentru că utopia te minte, nefiind niciodată finală. Utopic, împlinirea sa nu există, trebuie muncit din greu la detalii, la spectacol.

Utopia - un cuvânt vechi grec.

Mașina de făcut zei

Sunio Sunset, Greece

Jacques Derrida

≪„SĂ GÎNDIM RELIGIA?” - spuneți. Ca și cum un asemenea proiect nu ar dizolva de la bun început întrebarea însăși. Dacă socotim că religia este propriu-zis de gîndit și chiar dacă a gîndi nu înseamnă nici a vedea, nici a cunoaște, nici a concepe, atunci o respectăm dintru început, iar chestiunea este, pe termen mai lung sau mai scurt judecată. Deja vorbim despre aceste note ca despre o mașină, am fost din nou cuprins de o dorință de economie: dorință de a a atrage, pentru a spune lucrurile pe scurt, celebra concluzie din Cele două surse... * către un alt loc, un alt discurs, o altă miză argumentativă. Aceasta ar putea întotdeauna să fie, nu exclud acest fapt, o traducere deturnată, o formalizare puțin cam liberă. Ne aducem aminte de aceste ultime cuvinte:

„[...] EFORTUL NECESAR CA SĂ SE ÎMPLINEASCĂ, CHIAR ȘI PE PLANETA NOASTRĂ REFRACTARĂ, FUNCȚIA ESENȚIALĂ A UNIVERSULUI, CARE ESTE O MAȘINĂ DE FĂCUT ZEI.”≫ **

* este vorba de cartea lui Henri-Louis Bergson, Cele două surse ale moralei și religiei (1932)

** Jacques Derrida, Credință și Cunoaștere -Veacul și Iertarea, Paralela 45, 2004, pag.58-59

Soare

Apus de soare la Sunio (Sunion), Atica, Grecia

Am înțeles că unora le lipsește soarele.
Niciodată n-am văzut un soare mai maiestuos decât cel de la Capul Sunio (Sunion), sigur că există și alți sori, dar mie mi-a fost dat să-l văd prima dată pe acesta.
Din cauza asta n-am să-l uit niciodată, el rămânând agățat în memoria mea neapunând niciodată.

Ficatul paznicului

    „Spre zei dau rugă să-mi dezlege chinul.
    De-atît amar de ani de cînd veghez culcat
    Pe casele atrizilor - biet cîine -,
    Am prins a ști și rostul stelelor pe cer.”

Eschil, Agamemnon, 1-30 *

Trezit. Treaz. Viu.

Orice incursiune în realul visului nu are sorți de izbândă decât în a afla cum a dormit pacientul, individul.

Și el a dormit pe ficat.

Partea aia pe care noi o numim dreaptă, pentru că lipsește inima, este partea pe care n-ai voie să dormi atunci când ai un transplant de ficat. Dormi pe inimă. Acolo este psyche (sufletul), oare de ce?

Mă doare inima?

Ești îndrăgostit!

Mă doare ficatul?

Ai băut prea mult!

Tocmai că în această conjunctură m-am născut a doua oară. Cu un nou ficat. Dar ce vise!

Viața mea de acum încolo va fi în a proteja ficatul... visul... visele.

În lipsa unei oboseli, nefiind indicată de medici, am apelat la înălțimi; oxigen scăzut, presiune fină și să vezi ce vise.

Avea dreptate medicul care-mi povestea că am primit ficatul unui tânăr ce-a văzut jumătate de lume.

Eu sunt cel mai avantajat, nici Facebook-ul nu este în fața mea, cu toate că miile de poze și miile de like-uri pe care le-am văzut pe pagina lui, nu fac nici măcar cât un vis al lui.

Cum am ajuns pe pagina lui de face_book?

Datorită unui vis!

Cum știu și parola?

Datorită altui vis.

Așadar, mă așez între Matterhorn și Mont Blanc și visez, așa la înălțime.

Să știi biografia unui om este una și să-i visezi visele este alta.

Așadar eu cu ficatul Lui suntem buni prieteni, asta și datorită unei imunități scăzute de care beneficiez de mic copil.

Am ajuns la performanța când trec prin vise ca acceleratul prin gară, îmi aleg visele, îmi celebrez visele.

Cum îmi simt ficatul?

Perfect, se pare că creierul meu dă logic bine cu poftele.

Aș putea acum să vă povestesc un vis, dar este târziu și trebuie să-l visez. Încă o dată! Să fiu din nou câine.

* Antologie lirică greacă, Univers, 1970, pag.155

Transplantul de vise

Vis

Perpetuum mobile

de Marin Sorescu

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răstignit pe stînca aceea 
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?

Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență:
-De ce ficatul?
Avea în cap o întreaga piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît:
-De ce ficatul? 

În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
De aia!

Acesta este și nu este un răspuns
La mistuitoarea întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase din Caucaz
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul sfînt la replică:
-De ce ficatul?

http://adcx.net/~adc/poetry/Marin.Sorescu/Astfel/Perpetuum.mobile

În felul trezirii există mai multe gusturi. Cel de acum este aspru, metalic și bântuit de amăreli; care vin și pleacă pe căi diferite. Ochii-mi sunt lipiți și-o pastă lăptoasă nu mă lasă să-i deschid. Nu mă pot mișca. Sunt pe un pat de spital și-am ajuns aici în urma unui telefon prin care eram anunțat că au găsit un ficat compatibil pentru mine. De ce ficatul? Este o poveste lungă, care lasă în urma ei mirosuri alcoolizate, umede și rătăcitoare, bete.

Vocile din jurul meu mă cheamă, mă bâzâie, nu-mi dau pace.
Am deschis ochii:
- Doctore! am avut un vis.
- ...
- Eram într-o călătorie... știu și ziua...

 ≪ZIUA A ȘAPTESPREZECEA. Vîntul se menține, iuțeala e aceeași, se trage la rame la fel. Venitath cercetează împrejurimile. Scrutez cu privirea Munții Iberiei a căror linie întunecată se distinge în dreapta. Îmi potrivesc stadiasmosul [măsurarea distanțelor] pe care vreau să-l întocmesc, pornind de la Massalia [Marsilia] pînă la sfîrșitul călătoriei noastre.

    La amiază. Am ațipit o clipă și am avut un vis îngrozitor: se făcea că fenicienii uciși de Venitath mă urmăreau avînd înfățișarea unor păsări negre, iar navarhul [căpitanul corăbiei] înecat încerca să apuce cîrma din tribord și s-o muște cu gura lui mare și însîngerată, încadrată de barba neagră, așa cum am văzut-o în momentul în care se ducea la fund.


    N-o să-mi pun mintea cu un asemenea vis care l-ar face cu siguranță să rîdă pe Venitath dacă i l-aș povesti: cu toate acestea sînt tulburat. Am sorbit îndelung și cu nesaț o înghițitură de apă proaspătă din ulciorul agățat în încăpere și mă simt mai bine.

    De ce-o fi oare nevoie întotdeauna să ucizi ca să-ți croiești drum?

    Fenicienii voiau să ne omoare, iar noi trebuia să ne apărăm - știu bine acest lucru - , cu toate astea nu-mi place să mă gîndesc la moarte și nici să omor pe alții. Oare nu se află nici un zeu care să le spună oamenilor că e loc îndeajuns pentru toți pe lume și că există bogății nemărginite atît pe mare, cît și pe uscat?

    Din păcate însă n-am avut răgazul și nici posibilitatea să le explic acest adevăr celor de pe triera tingitană [Tingis -Tanger în Tunisia]. Ca să pot trece trebuia să omor; altfel, riscam să fiu omorît! Așa e legea lor și ei au vrut-o. Deși nu le voiam răul, a trebuit să pun să-i ucidă ca să pot trece printre Coloane [Coloanele lui Hercules - Gibraltar], cu toate că n-aveau nici un drept să mă oprească să ajung în largul Oceanului.

Pytheas *  traducerea lui Kύρτωμα (Kyrtoma) -N.A. pag.100

    Lumea e atît de vastă! Dacă stau să măsor curbura Europei și curbura lumii într-o direcție și în cealaltă, presupunînd că e vorba de o sferă cu o rază corespunzătoare și de o lume locuită, atît de mică în raport cu ceea ce trebuie să existe în rest, aproape că nu sînt în stare să-mi imaginez celelalte ținuturi de dincolo de imensitatea Oceanului.

    Recitesc povestea călătoriei întreprinse de Nearchos Cretanul [amiralul lui Alexandru cel Mare, care a venit din India prin Oceanul Indian până în Egipt], datorită căruia s-a ajuns să se cunoască Orientul lumii locuite și compar distanța cu cea dintre Elada și Massala și dintre Massala și punctul unde ne aflăm. Sînt tulburat: de vreme ce o sferă nu are capăt, nici unghiuri și nici limită, și dacă mă gîndesc că distanța de la gurile Indului pînă la Coloane este mai mare decît distanța dintre Massala și ecuatorul Lumii,trebuie să trag concluzia că între gurile Indului și Coloane, străbătînd cealaltă față a sferei, există o lume uriașă și necunoscută care, de bună seamă, e locuită și care, după cît pare, e alcătuită în chip armonios din pămînt și apă, în proporții egale. Nu mai vorbesc de cealaltă parte sau de cealaltă jumătate a sferei, care se întinde de la ecuator la celălalt pol al Lumii, așa cum lasă să se înțeleagă Hannon [căpitan de vas cartaginez, care a înconjurat toată Africa, trecînd prin Gibraltar] în însemnările sale de călătorie.

    Mă apucă amețeala cînd mă gîndesc la toate astea și trebuie să mă odihnesc ca să mă pot liniști.≫ *

Cineva se aplecă asupra mea și-mi acoperi lumina, printr-o mână am simțit ceva cald ce urca spre inimă, am adormit din nou cu gândul că-l voi visa din nou pe navigatorul ce intra în Ocean. Dar am visat altceva:

≪  Hai dar, și visul acesta ascultă-l, și mi-l tîlcuiește :
Am douăzeci de gînsaci, ce prin casă grăunțe-mi mănîncă
Din jgheabul lor; eu mă bucur cînd stau și mă uit după dînșii.
Dară, din creastă de munte, un vultur cu gheare-ascuțite
Gîtul li-l ia tuturora- și-uciși sunt: cum zac pe podele
    Toți, la grămadă, prin casă, iar el se înalță-n văzduhuri!
Ci eu, în vis, țipăt dam și, cu lacrimi, plîngeam ca o proastă,
În vreme ce , primprejur, se strîngeau Aheencele toate,
Cum mă jeleam eu de tare că-un vultur mi-ucise gîscanii.
Dar el, lăsîndu-se jos pe un vîrf mai înalt din palaturi,
    Mă-mbărbătă cu un glas ca de un om muritor, și îmi zise :
'Ai bun curaj, tu fiica lui Icarios, multslăvitul !
Nu e vis, ci-i aievea, și-astfel împlini-se-vor toate :
Căci pețitorii sunt gînsacii, iar eu, ca un vultur de pradă
Fui mai-nainte, și-acum al tău soț m-am întors iar acasă,
    Iar pentru toți pețitorii o soartă cumplită găti-voi!'

Astfel grăi, iar pe mine lăsatu-m-a somnul cel dulce
Și, dînd degrabă, văzut-am gînsacii la fel, prin casă,
Grîul din jgheab ciugulindu-l, așa cum făceau și-nainte.≫ **

 În somn, timpul picură aievea. Și odată trezit de-a binelea, doctorul mă felicită :
- Ai primit ficatul unui tânăr ce-a colindat jumătate de lume, vei mai visa mult timp de-acum încolo visele lui.

Nota bene:
 ≪Platon crede în natura profetică  (și inspirație divină) a viselor, iar în Tim. 71a-72b oferă o curioasă explicație fiziologică a producerii lor. Visele își au originea în ficat, acesta fiind instrumentul sau mediul prin care partea rațională (logistikon) a sufletului își comunică gândurile, transformate acum în imagini vizuale, facultății apetitive (epithymetikon). Prezența acestor imagini în ficat e cea care dă naștere viselor și totodată explică practica divinației (mantike) prin examinarea ficaților de animale≫ ***

* Pytheas - însemnări de călătorie, ed. Științifică, 1965, pag.99-100, notele între paranteze drepte îmi aparțin.
** Odissea, traducerea Dan Slușanschi, Paideia, 2009, XIX, 535-553, pag.257-258.
*** Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag.210-211.