Where is Jane? but where's Bob ?!

Întrebări

≪Un mit observat de Mrs. Parker la euhlayi * poate confirma o asemenea explicație, în măsura în care nu face decît să o traducă într-o formă figurată. Se povestește că, în acest trib, totemurile nu reprezentau inițial decît numele date diferitelor părți din trupul lui Baiame. Clanurile ar fi, într-un sens, fragmente ale trupului divin. Nu este oare un alt mod de a afirma că marele zeu este sinteza tuturor totemurilor și, prin urmare, personificarea unității tribale?≫

* La acest popor, soția principală a lui Baiame este considerată mama tuturor totemurilor, fără însă să aparțină vreuneia dintre ele [...].

Émile Durkheim, Forme elementare ale vieții religioase, Polirom, 1995, pag.270 mijloc.

Zei, spirite, suflete

Secția Egiptului antic - Muzeul de Arheologiei și Istorie Națională Athina, Grecia

≪Iată-ne ajunși pe culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat vreodată totemismul. Este punctul în care întîlnește și pregătește religiile care îi vor urma, ajutîndu-ne să le înțelegem. Dar, în același timp, această noțiune culminantă se leagă neîncetat de credințele mai puțin cizelate pe care le-am analizat în primul rînd.

Într-adevăr, marele zeu tribal nu este altceva decît un spirit ancestral care a sfîrșit prin a cuceri un loc eminent. Spiritele ancestrale nu sînt altceva decît entități zămislite după imaginea sufletelor individuale, a căror geneză sînt destinate să o oglindească. La rîndul lor, sufletele nu reprezintă decît forma dobîndită prin individualizarea în trupurile particulare a forțelor impersonale care se află la baza totemismului. Unitatea sistemului îi egalează complexitatea.

În această operă de elaborare, ideea de suflet a jucat, fără îndoială, un rol important: prin ea a fost introdusă în domeniul religios ideea de personalitate. Ceea ce nu înseamnă, cum susțin teoreticienii animismului, că ea ar conține în germene întreaga religie.

Mai întîi, ea presupune anterioritatea noțiunii de mana, sau de principiu totemic, constituind o modalitate particulară a sa. Apoi, cu toate că spiritele și zeii nu puteau fi concepuți înaintea sufletului, ei sînt totuși altceva decît simple suflete omenești, eliberate prin moarte; altminteri, de unde le-ar proveni puterile supraomenești?

Ideea de suflet a servit doar la orientarea imaginației mitologice într-o nouă direcție, sugerîndu-i construcții de un alt tip. Dar materia acestor construcții nu a fost împrumutată de la reprezentarea sufletului, ci de la rezervorul de forțe anonime și difuze care constituie fondul primitiv al religiilor. Crearea personalităților mitice nu a reprezentat decît un alt mod de a gîndi aceste forțe esențiale.

Cît despre noțiunea de mare zeu, ea se datorează în întregime unui sentiment pe care l-am observat deja în geneza celor mai specifice credințe totemice: este vorba de sentimentul tribal.≫

Émile Durkheim, Formele elementare ale vieții religioase, Polirom, 1995, pag. 271.

Țara mea primitivă

≪Tribul, totalitatea vie 

O împletire impecabilă a ofrandei reciproce de hrană cu schimburile de neveste și cu plătirea datoriilor de sânge atestă buna funcționare a vieții tribale. Așa se înfățișează structura-tip din care par să derive în societățile cu fratrii interdictele ce rezervă în viața omului partea sacrului și-i limitează întinderea activității lui libere, profane.

Fratriile reprezintă echilibrul și solidaritatea a două principii la care separarea creează ordinea, iar unirea, fecunditatea; numele purtate de ele sunt niște embleme care marchează opoziția virtuțiilor lor respective: Cer și Pământ, Pământ și Apă, Apă și Foc, Pasăre neagră și Pasăre albă.

Nimic nu mai clintește atunci când în mentalitatea indigenului categoria de cuplu, al cărei ascendent se dovedește total. El nu concepe unitatea, tot ceea ce este nu există pentru el decât spre a face parte dintr-un cuplu. M. Leenhardt a arătat-o foarte bine în privința canacului din Noua Caledonie. Unchiul și nepotul, mama și fiul, soțul și soția formează o pereche ce constituie adevărata unitate în reprezentarea ei, termenul prim al numărării, cel dincoace de care încep fracțiile. Individul izolat, scos din dualitatea elementară, este o ființă pierdută, un rătăcit. El nu constituie o unitate, ci rămășița desperecheată dintr-o totalitate vie. Canacul nu cunoaște articolul nehotărât: el nu spune o casă, ci (ceal)altă casă, căci nici o ființă, nici un obiect nu posedă o existență independentă. Orice un e resimțit drept complement al altuia în sânul unei dualități, precum orice fratrie este complementul alteia în sânul societății.

Unirea sexelor în căsătorie oferă imaginea imediată și împlinită, grăitoare și completă a noțiunii de cuplu. Pe modelul ei este conceput ansamblul vieții sociale. Fiecare fratrie îi aduce celeilalte ceea ce-i lipsește în orice împrejurare. Cu toate acestea, principiul încarnat de fiecare și, odată cu ea [fratria, nota mea], de membrii ei, trebuie nu numai să fie unit cu principiul opus, ci și întărit, consolidat în esența lui. Pe de o parte, trebuie căutată entitatea complementară celei proprii, spre a duce la bun sfârșit orice creație; pe de alta, trebuie luată distanța față de ea pentru a nu compromite propriul principiu; pe de o parte, trebuie să respecți ceea ce posedă aceeași virtute ca a ta; pe de alta, trebuie să te impregnezi cu ea, să te hrănești din ea, ca să întărești în tine această virtute.

Un arunta având totem Apa trebuie să facă uz moderat de acest lichid, oarecum respectuos și deferent, dar atunci când plouă, el trebuie să iasă din coliba sa, în loc să se adăpostească în ea și să se expună îndelung  acțiunii binefăcătoare a principiului revigorant a cărui șiroire îl fortifică.≫

Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.100-101.