Umbrele

Vântul mișcă felinarele și lumina reflectată apare aiurea în imagine. Expunere lungă. Umbre lungi. Stradă pustie. În dreapta, Opera Română și Teatrul Național Timișoara. Ne aflăm în Piață.
Acum 25 de ani pe aici lumea era de neoprit, începea Revoluția. Nici nu mai contează că alții spun că n-a fost de fapt o Revoluție. Pentru cei care au murit, viitorul a devenit negru.

Fata care citește

Palaestra, Olympia, Greece

În moartea eleganței, o postare veche (http://scorchfield.blogspot.ro/2011/05/moartea-elegantei.html) discutam genul prin care privim imaginea; prin feminin, sau prin masculin.

Luat de valul hermeneuticii, am uitat să pomenesc de fata care citea cartea, fata pe care am întâlnit-o după mulți ani la Olympia din nou.

Turismul de masă este asemenea unui export de vite.
Rareori vezi desprinzându-se din grup oaia neagră.
Un ghid ciripește asemeni unui profesor orb, iar în jurul său, oameni se plictisesc de moarte, nu toți, este adevărat, dar aproape toți îl urmează.

Mai târziu, dacă o cauți, o vezi găsi pe fata care citea cartea. Desprinsă din grup, poate neinteresată de arheologie, de mit, fata citește povestea sa preferată cu dragoni, poate cu vampiri, poate cu mașini de lux, dar asta deja nu mai contează.

Dacă totuși contează ceva, este prezența. Și fata care citește cartea este întrecută de fata care face poze. Oooo! dar asta este altă poveste, așa cum scrie Herodot.

Nu pierdeți tot timpul privind pietrele, tablourile sau sculpturile, treptele de marmură sau luminile; priviți vă rog și oamenii care privesc la ele, la cele pomenite. Fără să vreți, veți beneficia de o încărcătură dublă, când părăsiți locul, greutatea spirituală vă va da dureri de cap. Eu așa am pățit, dar nu toți trebuie să-mi dea dreptate, doar eu îmi dau cu părerea.

Întoarcerea în timpul negru

La Madrid, în Xanadú Commercial and Leisure Center, există un loc ferit la mezaninul fântânii multietajate, o ceasornicărie. Aici se mai repară încă ceasuri foarte vechi, pendule sau cronometre, chiar şi acele cutiuţe de cântat sau acele metronoame ale profesorilor de muzică, este un loc în care tatăl şi fiul refac o parte din amintirea pe care scurgerea timpului o avea cu secole în urmă. Însăşi ticăitul acelor ceasuri are farmecul aparte al secundei prelungite, un hârâit lungeşte timpul. În ziua de astăzi, secunda se oprește brusc, metalic, fără nici un avertisment, ca mai apoi să devină monotonă, inaudibilă.


Tatăl are cam patruzeci și ceva de ani, știe meseria de la bunicul său ce-a luptat alături de Franco, un tip dur, conservator, care, spre senectute s-a înmuiat. Poate că lipsa tatălui l-a făcut pe nepot să-și găsească sprijinul în bunic, ce odată cu trecerea anilor orbea. O generație a fugit în America, fiul căpitanului franchist, n-a mai îndurat atitudinea milităroasă din casă și mai bine a fugit, neștiind că va lăsa în urmă un copil, ce s-a născut din dragostea lui cu fata vecinului. Nimeni n-a mai auzit de el.


Acum tatăl își învață copilul, dorește ca fiul său să poată avea o altă copilărie decât a lui.
Eu sunt acum în fața ceasornicăriei, în stânga mea fântâna ce izvorăște cu un etaj mai jos îmi aruncă stropi fini de apă, nu mă feresc, trag cu urechea. Aud dialogul dintre tată și fiu, aud ceea ce numai apa aude. Apare un bătrân, nu-i văd fața. La măsuța de primire apare fiul, desface o cutie, iar eu mă mut puțin ca să văd mai bine, văd ceea ce numai aerul vede. În cutie este un ceas foarte vechi, dar și foarte greu, copilul abia îl scoate din cutie. Mă mir cum bătrânul l-a cărat până aici, prin toată aglomerația și vânzoleala mall-ului. Vine și tatăl, studiază cadranul cu o lupă, ceasul are și o sonerie ce aduce a talangă, pe acolo tatăl strecoară o fibră optică, pe un monitor apare o lume inertă alcătuită din rotițe și arcuri, osiile strălucesc ca niște săgeți; ceasul a fost o păstrat foarte bine, gândește tatăl și eu știu asta la fel cum numai vidul știe.


Bătrânul vrea să știe dacă ceasul mai poate fi reparat, fiul răspunde că „Da!”. Tatăl încă se mai uită înăuntru cu fibra optică; apar înscrisuri tremurânde, sunt în latină, în cea mai pură latină și eu le citesc de aici de unde privesc. Bătrânul scoate o hârtie, este o bacnotă nou nouță, cu generalul Franco pe ea, nu mai este valabilă și tatăl o ia ca și cum ar fi fost, dă o repede o chitanță, un zumzet și imprimanta laser a scos-o. Bătrânul pleacă dând din cap. Tot nu i-am văzut chipul, dar acum în schimb pot să văd mult mai bine ceasul.


Fiul aduce o trusă de scule, iar tatăl îl mută cu grijă pe o masă aflată mai în spate. De unde stau eu, pot să văd și așa, pot să aud chiar cum tatăl începe să-i arate fiului componentele pe care ceasul acum și le dezvăluie la lumina zilei. Nu este nevoie de lampă, în Mall lumina este suficientă, lumina vine de la soare prin fântână, prin acoperișul de sticlă, se împrăștie peste tot, oamenii sunt foarte clari.


Trec ore și eu nu mă mișc de la locul meu, soarele doar s-a înclinat puțin, este miezul verii.
Fiul privește la un moment dat ceva și întreabă:
„Tată, putem să luăm timpul ceasului acesta?!”
„Știi ce se întâmplă dacă facem asta!” răspunde tatăl.
„Știu, dar dacă reușim de data asta, putem călători acolo unde nimeni nu și-a închipuit că poate ajunge!”


Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să ia timpul ceasului vechi. Mai departe de ei, peste multe străzi, un bătrân moare subit pe când citea o carte.
Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să strecoare timpul într-un ceas de mână, pe care fiul îl pune la mână.
Fiul dispare și ajunge în Infern, timpul era negru, și ei n-aveau de unde să știe asta.


Eu acum îl văd cum cotrobăie pe acolo în căutarea unui timp alb pentru a se întoarce, dar nimeni nu poate să știe unde va ajunge și cu acesta.