Atemporalitatea unui personaj

 ≪Dacă Odiseu ar fi fost ucis, Telemah s-ar fi găsit în fața unei alternative: ori juca rolul lui Hamlet, ori pe a lui Oreste.≫

M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.123.

Ori reușim într-o frază să definim ceva original, ori o comitem fără să vrem. Dar uneori și crima devine plăcută celui ce o descoperă.
Oreste are vârsta lui Telemah, la fel ca Hamlet. Diferența este că Oreste deja a comis crima, în timp ce Telemah așteaptă. Diferența este că peste două mii cinci sute de ani, Hamlet fuge ca Oreste și comite crima ca Telemah.
Aici este tot tâlcul frazei lui Finley, erudit scriitor.

Să înlocuim crima cu dorința. Astăzi începi să nu mai ucizi așa real, virtualul se pare că face mai multe victime (ravagii) și mai ales filmele și jocurile pe calculator reușesc asta.
Să ucid regele!
Să-l ucid pe Budha!
Sunt dorințe pe care omul și le-a însușit pentru a demonstra ceva. Dorințele veneau după aceea.
Julet Michelet scrie în Jurnalul Revoluției că Regelui i s-a pierdut divinitatea *, lipsa ocrotirii dumnezeiești s-a manifestat imediat. Regele a luat hotărâri proaste.

Ori astăzi, omul modern revine în a lua hotărâri proaste; minte.
Și această minciună creează cea mai perfectă imagine; aparența.
Eu în mijlocul mării Egee la bordul unui luxuriant yacht, imaginea îmi aparține, la fel ca yachtul, nu?!

Executăm și mai apoi ne punem dorințe, eliminăm dușmanul și mai apoi, învingători ne permitem orice. Această falsitate violentă ne înconjoară încă, ceilalți privesc altfel; să lăsăm dorința să bântuie, să ne împăcăm cu ea, să ne obișnuim cu ea, o a doua natură.

Viciu sau nu, iubesc dorința, mi-au rămas atât de puține lucruri, mi-am pierdut libertatea de fapt.
Finley conjugă libertatea cu vârsta unei epoci a civilizației umane, puțin după epoca bronzului; omul era liber, nu existau legi. Această intersecție temporală mă duce cu gândul că aș putea reuni acea vârstă cu a mea. Probabil altă dorință, altă aparență.

Totuși, în final, ce credem total? Scrisul... vocea... sau fizicul, nu sunt trepte ale cunoașterii și care urcate lent prefigurează Zeul. Misticul, căci despre el este vorba atunci când dorința este ținută ascunsă, netransfigurată în real, nepusă pe masă -cum spun bătrânii.

Propun o cultură a dorințelor, un loc în mintea noastră unde ele se pot desfăta -cu acces la internet!





__________________________
*Julet Michelet, Jurnalul Revoluției, Minerva, 1973,  pag.90-95