No amu tre să plec-ntr-o călătorie

http://www.hellenicaworld.com/Greece/Drawings/EdwardDodwell/en/TempleOfApolloEpicurius.html

Spre

Ce alegem?
Planta spre cer sau insecta plutind în aer, ca-n ser?

Existența ca platitudine există pentru a fi frământată, întortocheată, asemeni unui nor. Zborul norului nu mai interesează pe nimeni.

Atunci când din văzduh cineva ne privește și ne deranjează, noi vedem norul.
El - norul, pleacă și ne lasă cu vița de vie, cu goanga ce traversează orizontalul în timp ce noi vedem verticalul.

Toate țin de educație, de simetrie, de unghiul drept, de lipsa cuiva sau de apartenența la ceva.
Devenim astfel săraci când norul a trecut, vița de vie a dispărut și goanga nu mai este.
A dispărut Bau-Bau!

Fotografia unei pauze

Alegem ceva tare, cu ceva moale.
Cârpim cu lumină, umbra să predomine.
Un vas strălucitor dă bine.
În rest, căutăm oglindirile.

Culori -instrumentele și urmele

instrumentele

urmele

Wanted

Bust din Orașul Brad

Inscripția scrie bine; daciae, nu dacicus cum am crede imediat.
Horea aparține Daciei, nu a cucerit-o.
Diferența între posesie și apartenență este discutabilă. Este vorba de timp, de ev, de perioadă.

Poți fi oricând cuceritor, dar niciodată să aparții pământului cucerit imediat.
Pentru a face o comparație contemporană, vin cu creditul imobiliar; casa îți aparține după ce ai achitat integral nu numai debitul , dar și toate spezele create de acestea. De aceea patriotismul nu se referă la felul în care poți, simbriaș fiind, să zidești casa altuia ca fiind a ta ulterior; proprietarul nefiind în stare să-ți achite serviciile referitoare la casa sa.

Nu poți lupta în țara altuia ca fiind țara ta; devii mercenar. Ulterior devii ceea ce astăzi se definește ca criminal de război.

De unde divagația?!
De la felul în care Byron a luptat pentru independența Greciei fără a trage un glonte, a murit de glonte.
Astăzi în Ucraina, luptă sârbi de partea separatiștilor ruși.
Însăși ideea de separatiști ruși este discutabilă, deja sunt mercenari.

Horea a murit atât de repede încât nu a reușit să coboare la vale, numai Avram Iancu a făcut-o. Felul acesta naționalist nu ține decât de felul în care reușești să te exprimi ca identitate a locului. A coborî la vale înseamnă un drum relativ scurt. Mercenarul parcurge un drum relativ lung. De aceea, în drumul acesta el își pierde identitatea și nu mai devine al locul, ci cuceritor al locului.

Imn dedicat împotrivirii

Castelul Bran - camera de studiu

În prima zi El [Dumnezeu] atinse toate lucrurile,
Prima zi fiind și Ultima.
De aceea El se răzgândi și prelungi Prima Zi.

În această lungitură, El atinse;
Crestele munților,
Fundurile oceanelor,
Aripile păsărilor și
Puful puilor în privința zburătoarelor.

A mai atins aripa delfinului și 
Icrele interioare ale rechinului.

Și într-o mișcare toate frunzele arborilor,
pomilor, tufelor, ierbii... fură atinse;
Se numi vânt, înainte a fost val.

A mai atins creștetul ursului, al leului, al cerbului...
a vulpii, a pisicii, a vidrei.
A atins tot. Și râma a simțit atingerea.

Mulțumit de toate aceste atingeri a privit și a spus:
„Aceasta este lumea mea!”

Omul a țipat:
„Atinge-mă și pe mine!”
El l-a atins.
Omul s-a astupat.
„Am fost atins!”

Nimeni și nici El nu știe,
dacă prin atingere ții minte.

Imaginea falsificată, dar frumoasă a unui trecut uitat repetat

Stoa ?

≪La întrebarea „Ce este filosofia antică?”, tradiția universitară răspunde printr-o istorie a doctrinelor și a sistemelor, răspuns determinat, de la începuturi, de voința creștinismului de a-și însuși înțelepciunea ca asceză.

La aceeași întrebare, Pierre Hadot aduce un răspuns cu totul nou: de la Socrate și Platon, poate chiar de la presocratici, pînă la începuturile creștinismului, filosofia decurge întotdeauna dintr-o opțiune inițială pentru un mod de viață, o viziune globală a universului, o decizie fermă de a trăi lumea cu ceilalți, în colectivitate sau în școală.

Din conversiunea individului rezultă discursul filosofic care va mărturisi alegerea de existență ca reprezentare a lumii.

Filosofia antică nu este, așadar un sistem, ci un exercițiu pregătitor la înțelepciune, un exercițiu spiritual.≫ 

Cristian Bădiliță, cuvânt înainte la „Ce este filosofia antică?” de Pierre Hadot

coperta din spate

Ar fi trebuit să ignor din titlu cuvântul repetat. Acest cuvânt pietrifică fraza, fără el fraza ar fi fost de-a dreptul romantică. Repetat amplifică. Ceea ce este real și ceea ce este privit prin repetare este repede învățat. Repetat repede duce la monotonie la un brânci pe scară-n jos, atunci treptele nu se mai repetă, se sar.

Anticii greci, pentru a nu lăsa monotonia să li se urce la cap, au inventat plimbarea, astăzi unii profită de ea ca să înnebunească -de atâta plimbare. Felul peripatetic de a vorbi și de a nuanța o idee ține de pasul, ritmul și pauza pe care vorbitorul în dialogul său cu însoțitorul îl are. În acest fel o construcție trebuia să definească această filosofie. De aceea stoa, este locul pe unde se umblă, loc acoperit, ferit de vânt și ploaie, dar în același timp liber printre coloanele sale pentru vânt și ploaie.

În stoa nu se discuta numai filosofie. În stoa neguțătorii propuneau afaceri, meșteșugarii prin reprezentanții lor găseau noi piețe, agricultorii învățau și schimbau unii cu alții experiență, copiii se pierdeau repede printre trecători. Dintre cele mai celebre; pomenim Stoa lui Attalos și Stoa lui Eumenes, prima reconstituită și restaurată complet pe banii lui Rockefeller jr.

Cele scrise mai sus țin de idealul unei lumi, necunoscute astăzi decât prin obiecte și prin semnele de pe obiecte -scrisul. Această lume era o lume repetitivă; pasul, ritmul și pauza erau date de oameni. Coloanele, martore ale acestui traseu, ale acestei plimbări, decupau imagini exterioare prin care antichitatea, vântul și ploaia, stabileau realitatea unei lumi. Dacă vă plimbați prin dreptul unor stâlpi verticali, destul de apropiați, veți observa că stâlpii n-au nici o legătură cu privitul în exteriorul lor, în schimb privind numai stâlpii, riscați să vă pierdeți direcția. Astfel că aceste coloane nu întrerupeau legătura cu spațiul exterior - nici filosofia peripatetică nu se adresa unui club exclusivist, cum a fost cea pitagoreică. Acest open space, cum definesc astăzi arhitecții acele goluri în marile clădiri, era destul de restrâns, un pic peste o sută de metri lungime. Și plimbăreții se întorceau și-și continuau dialogul, ideile, părerile, fără să observe că lumea de dinafară era văzută invers.

Totul se repetă în lumea antică grecească; în primul rând coloanele, apoi țiglele, restul nu mai contează. Lumea ce a venit după a schimbat acest gol, al coloanelor și nu s-a atins de țigle. Între coloane au apărut ziduri, s-au construit ziduri și aparent, în exterior s-au pus coloane -fără nici un rost, stâlpii de susținere erau îngropați în ziduri deja. Mai târziu au dispărut coloanele. A dispărut repetiția și comunicarea cu exteriorul. A venit creștinismul. Lumânarea.

Un asemenea ideal sigur că nu ține astăzi. Dacă am decupa din toată această poveste numai figura care se repetă, ne-am da seama că lumea era sigur altfel mai interesantă decât cea prezentă, în felul ei spiritual.

Fereastră de la Castelul Bran, curtea interioară

Stoa mea nu există, ea a fost compusă din ferestra de marmură ce se află în curtea interioară a Castelului Bran, unde în lipsa turiștilor și a ghizilor, sigur vă puteți rătăci, dacă veți reuși asta, înseamnă că repetați ceva, castelul devine cunoscut, înțelegeți mai bine lumea în care ne aflăm.

Recomand și:
http://scorchfield.blogspot.ro/2012/11/templul-de-elie-faure-1909.html

Good morning, world! R.I.P. Robin Williams

Ecce homo (II)

Casa magiei albe de la Șinca Veche

Pentru ca lucrurile să se petreacă minunat, tot în Șinca Veche, la drumul mare, marcată pe asfalt cu semne magice, greu de descifrat în logică, ușor de aberat, avem casa magiei albe. Autorii, probabil proprietari, duc mai departe ceea ce biserica a deturnat și ascuns, eliberează energii pentru a nu se pierde din substanța primordială ce dăinuie în aceste locuri misterioase.

Casa ce stă să cadă, gardul deja prăbușit, au lipite imagini amestecate ce încearcă să transmită anumite mesaje. Elementul predominant este crucea creștină la fel ca la orice loc sfânt creștin catalogat de instituția bisericii ortodoxe române. Numai că aici, într-o mizerie și sărăcie lucie, biserica nu a putut pătrunde prin mijloacele ei pământești (a se citi preoțești), ba chiar a fugit de aceste însemne.

Am alăturat două afișe, bizare, aflate pe fațada casei.
Dintre toate figurile, Albă ca Zăpada le-a luat fața la toate.

Poarta și gardul

Fără să întreb pe nimeni, pătrunzând în curte, am dat de locatari, care erau ocupați cu niște musafiri.
Cei dinaintea mea, priveau mirați în jurul lor și ascultau ceea ce bărbatul, trecut de șaizeci de ani, le explica cu multe amănunte. Amănunte greu de înțeles și de descifrat.

Fenomenul regurgitării la supraplin, frecvent în lumea animală, dar mai ales în cea umană, este descris amplu și în curte, unde înghesuite stau tot felul de figuri, agățate de ziduri, de ferestre, de acoperiș. Un profil psihologic al locatarilor iese repede la iveală datorită rătăcirii într-un dialog incoerent, instalarea grăbită a evocării unor primejdii ce ne înconjoară și a pierderii acuității energetice din jurul nostru.

Care este diferența între omul ce a trăit în grotă, la doar câțiva kilometri distanță de acest loc, și acești oameni ? -am văzut-o și pe femeia ce locuia în această casă!

Grota a luat naștere ca un adăpost și toate însemnele, scrijeliturile, reprezintă fricile omului din acel moment. Orice urmă îl ajuta să pășească înainte, prin întunericul dat de necunoaștere. Astăzi fricile nu au încetat să apară, ele, într-o formă elevată sunt mai puternice decât în trecut, dar mai blânde ca acțiune imediată.

Dacă oamenii aceștia devin sfinți, în câteva secole se vor naște noi altare și noi pelerinaje; se va găsi sigur în fântâna din curte, izvorul tămăduitor ce vindecă repede rătăcirea minților.

Ecce homo (I)

imagine rupestră de la Templul Ursitelor - Șinca Veche

Suprapunerile culturale se produc asemenea straturilor geologice, depunerile mai grele străpung nivelele moi, astfel devine mai greu de determinat felul în care a luat naștere în ansamblu obiectul de studiat.

La trei kilometri de Șinca Veche, pe drumul ce pleacă din Șercaia spre Zărnești, ce ne abate astfel din ruta Sibiu - Brașov, se află -după cum spun localnicii, Templul Ursitelor.

O grotă săpată în gresie a ajuns obiect de studiu paleontologic, dar și creștin-ortodox. Odată încheiată cercetarea oficială, grota ajunge fenomen. Întrebuințarea ei de către științe paleoastronautice în vederea interpretării semnelor tăiate în roca moale, dar și a apariției diverselor semnale captate sinestezic ne arată preocuparea multora pentru acest loc. Nu este rău să-ți bați capul fără să strici nimic. Umblatul cu bățul verde printre stânci face bine sănătății și natura înconjurătoare îți odihnește bine creierul. Mai târziu din această odihnă se vor naște povești minunate, unele de adormit copiii.

Tocmai de aici caracteristica locului care este liniștea. În liniștea asta biserica ortodoxă confiscă locul și-l dăruiește prin fundații unor oameni care-i schimbă și-i deturnează scopul; acesta-i stratul dens, tare și greu. Astfel apar povești noi ale unor eroi necunoscuți până atunci ce au apărat locul de invazia celorlalte religii, fie ele chiar creștine. Felul acesta de poveste l-am auzit și la Densuș, unde nu sfinții cu ochii scoși de popoarele mongoloide interesa, ci felul în care protestanții au vrut să pună mâna pe biserică, într-o lume plină de comploturi.

Locul devine tot mai întortocheat în felul său cultural, prin aducțiunea modernă a unui izvor, plasarea acestuia într-un cadru pitoresc, abundent de cruci, sfințirea și ridicarea acestuia -a izvorului, la rang de izvor tămăduitor. Astfel că Elena C. din Tulcea ne spune o poveste despre cum s-a vindecat de cataractă, iar Dumitru P. din Timișoara despre cum i-au trecut durerile de spate nefolosind aici cosmodisk-ul, mutând bolovani -altă poveste.

Drumul spre izvor

Despre felul în care furi un loc, o casă, o fabrică, cunoaștem. Despre felul cum deturnezi un loc nu știm mai nimic, suntem obișnuiți să trăim intoxicați de mass-media, de aceea orice abatere culturală nu ne poate scoate din fixație. Poate că nu Ștefan cel Mare este de vină că a devenit și „cel sfânt”, în schimb sigur cei care l-au sanctificat astfel, deveniți repede anonimi, uitați, au produs o mare turnură în conștiința acestui popor destul de rătăcit în astfel de vremuri. Marele ziditor cu o mână pe cărămidă și alta pe spadă.

Cât mai multă apă

La sfârșit de săptămână, cât toiul aprig de pe șosele aruncă turiștii prin pensiuni, izvoarele tămăduitoare sunt agasate de indivizi care nu vor o cană de apă, căci un cancer la prostată nu merge vindecat așa ușor, dar sigur cu vreo 15-20 de litri îl dăm gata. Cei care vor să bea apă cu palma sunt invitați de păzitorul în alb, căci în vreo oră, izvorul prin pișul lui micuț îi va umple sacalele. Sacagiul devine om sfânt va împarte, sau nu apa în bloc spre liniștea sau disperarea locatarilor.

Aleea spre schit

Pe deasupra izvorului ajungem la schit. Undeva alea se bifurcă, arătându-ne o casă impozantă spre stânga, schitul este spre dreapta. Când schitul apare, aleea șerpuind costiș, ne aflăm în imediata margine a unuia din vârfurile colinei; aici apa este resființită și recomandată pe stomacul gol.

Merită să vedeți schitul în care sărăcia nu are ce căuta.
Călugăritul devine astfel o meserie îmbrățișată repede de oameni ce nu cunosc munca. Întreținerea deocamdată se numește doar curățenie, reparațiile nefiind necesare unui loc devenit prin spusa celor ce l-au zidit: rai.

Hybrisul divin va pedepsi în felul său această virtute a omului ce făurește și se crede asemenea zeilor, creându-și paradisul pe pământ, nedorind altul în ceruri.

Cel puțin miturile au descris deseori această trufie, iar felul în care omul n-a învățat nimic din mit se datorează religiei. Schitul așa cum este construit aici nu are nici o legătură cu sihăstria și retragerea omului din lume spre divin. Abundența naturală, dar și cea artificială fac din schit o tarabă. Templul fiind mai jos, schitul se dorește mai sfânt, nu reușește asta pentru că o parcare și un drum ocolitor, sigur folosit sau construit de constructori, aduce turiștii direct la sursa negoțului, nemaifiind necesar urcușul.

Pentru a deschide ușa

Castelul Bran - prima ușă - poarta

Încă o dată la castelul Bran, o conjunctură. Drum prin Zărnești privind Piatra Craiului. Înghesuială mare la casa de bilete. Adulții 25 de lei. Nu-i mult. Zi senină după ploi repezi cu o seară înainte. Turiști din toată lumea. Primul urcuș pe piatră bătută, apoi la stânga printre o stâncă și-o cruce mare de piatră dăm de primele trepte. Sus în fața treptelor, poarta. Poarta dată pe spate cu o ouvrière în partea superioară. Nu vă lăsați păcăliți de crucea ca model, așa am vrut eu. Ca privire avem de-a face cu Medusa, de ce n-ar fi așa când în fața porții suntem împietriți o clipă. Înainte de a intra un gând te face să mai aștepți. Atunci nu mai intri în Castel, te întorci și asemeni lui Kafka rescrii toată istoria și Castelul apare altfel. Totul de la intrare, fără a vedea înăuntru nimic. Ajunge doar să fie clanța neapăsată.

Ușă de interior din Castel

Fuga umbrelor culorilor

Piața Unirii - str. Ghe. Lazăr, casa stil Gaudi

Există o transpirație a zidului, care prin mirosul lui alungă umbrele. În fuga lor, umbrele, uită culorile, izvoarele lor.

Nici o umbră nu este destul de neagră pentru a nu ști cărei culori aparține. Evadarea asta ține o clipă. O ștergere.

Ne umflăm că vedem totul; lumea exoftalmică.
Ceea ce ne scapă este tocmai urma. Urma umbrelor culorilor.

Old times

http://www.goodmeme.net/meme/6916

≪Când eram băiat, mama mă trimitea în josul străzii, la magazinul din colț cu un dolar. Veneam înapoi cu cinci cartofi, două pâini, trei sticle de lapte, un bucățoi de brânză, o cutie de ceai și șase ouă.
Astăzi nu mai poți face asta...
Sunt prea multe camere de luat vederi ce-ți fut urma.≫ 

Gran Pa

Charles Bukowski - Șuncă și pâine

[...]

13

Eram în clasa a IV-a cînd am aflat despre asta. Am aflat probabil printre ultimii, pentru că încă nu vorbeam cu nimeni. Un băiat a venit la mine în timp ce stăteam prin preajmă într-una din pauze.

- Nu știi cum se petrece? m-a întrebat.
- Ce?
- Fututul.
- Ce-i aia?
- Maică-ta are o gaură... - cu degetul mare și arătătorul de la mîna dreaptă a format un cerc - iar taică-tău are o măciucă... - a ridicat degetul arătător stîng și a început să-l treacă înainte și înapoi prin gaură. Apoi măciuca lui taică-tău scuipă zeamă și uneori maică-ta are un copil, iar alteori nu.

- Dumnezeu face copiii, am zis.
- Pe naiba, a spus puștiul și s-a îndepărtat.
Era greu de crezut pentru mine. Cînd s-a terminat pauza, am stat în clasă și m-am gîndit la asta. Mama avea o gaură și tata o măciucă, una care scuipă zeamă. Cum se poate să aibă astfel de lucruri și să umble printre noi ca și cum totul ar fi normal, să discute diverse chestii, apoi să o facă și să nu spună nimănui? Mi s-a făcut greață de-a binelea cînd m-am gîndit că mi-am început existența ca zeamă a tatei.

În noaptea aceea, după ce s-au stins luminile, am rămas treaz în pat și am ascultat. Cu destul de multă siguranță, am început să aud zgomote. Patul lor a început să scîrțîie. Auzeam arcurile. M-am ridicat din așternut, m-am strecurat pe vîrfuri pînă la ușa lor și am ascultat. Patul continua să scîrțîie. Apoi s-a oprit. Am auzit-o pe mama cum se duce la baie. Am auzit apa trasă la toaletă, apoi a ieșit.
Ce chestie îngrozitoare! Nu-i de mirare că o făceau în secret! Și dacă te gîndești bine, toată lumea o făcea! Profesorii, directorul, toți! Era cam stupid. Apoi m-am gîndit să o fac cu Lila Jane și nu mi s-a părut ceva atît de prostesc.

A doua zi, la școală, m-am gîndit tot timpul la asta. Mă uitam la fetițe și îmi imaginam că o fac cu ele. Aș fi făcut-o cu toate și aș fi avut copii, aș fi umplut lumea de tipi ca mine, mari jucători de baseball, marcatori de curse complete. În ziua aceea, chiar înainte să se termine ora, profesoara, doamna Westphal, a spus:
- Henry, rămîi puțin după oră?

A sunat clopoțelul și ceilalți copii au plecat. Am rămas în banca mea și am așteptat. Doamna Westphal corecta lucrări. Poate că vrea s-o facă cu mine, m-am gîndit. Mi-am imaginat că-i trag rochia în sus și să mă uit la gaura ei.
- Ok, doamnă Westphal, sînt gata.
Și-a ridicat privirea din hîrtii.
- Bine, Henry, întîi șterge toate tablele. Apoi scoate bureții afară și scutură-i.

Am făcut ce mi se spusese, apoi m-am așezat la loc în banca mea. Doamna Westphal stătea doar și corecta lucrări. Avea pe ea o rochie albastră strîmtă, purta cercei mari de aur, avea un nas mic și ochelari fără rame. Am așteptat mult timp. Apoi am întrebat:
- Doamnă Westphal, de ce m-ați oprit după ore?
Și-a ridicat privirea și m-a fixat. Ochii ei erau verzi și adînci.
- Te-am reținut după ore pentru că uneori ești rău.
- Zău? am zîmbit.
Doamna Westphal s-a uitat la mine. Și-a scos ochelarii și a continuat să mă fixeze. Picioarele îi erau ascunse în spatele catedrei. Nu puteam să mă uit sub rochia ei.

- Ai fost foarte neatent azi, Henry.
- Zău?
- „Da” este cuvîntul. Te adresezi unei doamne!
- O, știu...
- N-o face pe deșteptul cu mine!
- Cum spuneți.
Doamna Westphal s-a ridicat și a ieșit din spatele catedrei. A mers printre rînduri și s-a așezat pe pupitrul băncii de alături. Avea picioarele frumoase, lungi, în dresuri de mătase. Mi-a zîmbit, a întins o mînă și mi-a atins una dintre încheieturi.
- Părinții tăi nu-ți oferă prea multă afecțiune, nu-i așa?
- N-am nevoie de chestii din astea, i-am răspuns.
- Henry, toți avem nevoie de dragoste.
- Eu n-am nevoie de nimic.
- Sărăcuțul de tine.

S-a ridicat, s-a apropiat de banca mea și mi-a luat ușor capul în mîini. S-a aplecat asupra mea și l-a lipit de sînii ei. M-am întins și-am apucat-o de picioare.
- Henry, trebuie să încetezi să te lupți cu toată lumea! Vrem să te ajutăm.
Am strîns mai tare picioarele doamnei Westphal.
- Bine, am spus, hai să ne futem!
Doamna Westphal m-a împins și s-a tras îndărăt.
- Ce-ai spus?
- Am spus: „hai să ne futem”!
S-a uitat la mine mult timp. Apoi a zis:
- Henry, nu am să spun niciodată nimănui ce ai zis, nici directorului, nici părinților tăi, nimănui. Dar vreau ca niciodată, niciodată să nu-mi mai spui așa ceva, înțelegi?
- Înțeleg.
- Bine. Poți să pleci acasă acum.
M-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă. Cînd am deschis-o, doamna Westphal a zis:
- Bună ziua, Henry.
- Bună ziua, doamnă Westphal.

Am luat-o în josul străzii, gîndindu-mă la ce se întîmplase. Simțeam că vrea să ne futem, dar se temea pentru că eram prea tînăr pentru ea, iar părinții mei sau directorul ar fi putut afla. Fusese excitant să fiu singur cu ea în încăpere. Chestia asta cu fututul era simpatică. Le dădea oamenilor ocazia să se gîndească și la alte lucruri.
Pe drumul spre casă aveam de traversat un bulevard mare. Am pus piciorul pe trecerea de pietoni. Deodată o mașină a venit drept spre mine. Nu a încetinit. Șerpuia nebunește. Am încercat să fug din calea ei, dar părea să mă urmărească. Am văzut faruri, roți, o bară de protecție. Mașina m-a lovit și apoi totul s-a întunecat...

14

Mai tîrziu, la spital, îmi tamponau genunchii cu bucăți de vată care fuseseră înmuiate în ceva. Ustura. Și coatele mă usturau.
Doctorul era aplecat asupra mea împreună cu o asistentă. Stăteam pe pat și soarele pătrundea prin fereastră. Era foarte plăcut. Doctorul mi-a zîmbit. Asistenta s-a îndreptat de spate și mi-a zîmbit. Era drăguț acolo.
[...]

Charles Bukowski, Șuncă și pîine, Polirom, 2011, pag.64-69.

Imaginea perfectă

Timișoara - Sinagoga din Cetate

Geometria imaginii trebuie să respecte proporțiile originalului.
Din această cauză toate liniile drepte ce traversează imaginea, par oblice.
Toate verticalele oscilează.
Detaliile trebuie să fie aprinse, remarcabil de clare.
Cât mai puțin joc de umbre, astfel că imaginea devine arhivabilă, reflectă o stare imediată, istorică.
Lipsa centrării obținându-se cu margini diferite; dispare monotonia privirii.
Imaginea să aibă chip, privire; neutralitatea culorilor.
Imaginea trebuie aleasă.

Pe culmile trădărilor

Tronul însângerat - 1957

≪O, trădare a trădărilor, zice Prodosíe, o, trădare a trădărilor! Totul este trădare.≫

Prodosíre I,2 

O profeție devine adevărată pentru că trebuie îndeplinită.
Cazul de față, în filmul lui Kurosawa nu este unic.
Vă invit să vedeți filmul accesând legenda imaginii lui Toshiro Mifune.

Trădarea, asemeni unui foc, pârjolește spiritul unui războinic.
În acest film soarele nu apare decât o singură dată adevărat, restul este învăluit în ceață. Ploaia cade deseori pentru a spăla pământul de mizeriile umane.

Undeva spre sfârșitul filmului; fiul își întreabă tatăl cam așa:
„Urmez așa de simplu la tron, doar pentru că cel care mă pune urmează o profeție?”
„Bucură-te fiule că nu vii pe tron așezându-te pe un morman de cadavre.”

Începutul este al poetului care cântă, versurile lui pomenesc cu amărăciune despre dorința de a stăpâni repede, despre un castel al „păienjenișului”, la fel pomenește și despre o pădure a păienjenișului, apoi despre trădare. Sfârșitul aparține tot poetului: nu s-a schimbat nimic.

Pentru că am mutilat ecleziastul prin trădare, vă propun alte sinonime:
≪O, păianjen al păienjenișului, zice Arachnide, o, păianjen al păienjenișului! Totul este păienjeniș.≫ Arachnide I,2


Vizionare plăcută!

O altă cruce de piatră

Țara Moților, Câmpeni -Vidrișoara