Atelierele timpului

"Mi s-a părut că bunii meşteşugari fac aceeaşi greşeală ca poeţii: pentru că îşi îndeplinea bine meşteşugul, fiecare credea că este cât se poate de priceput şi în celelalte privinţe, oricât de însemnate ar fi."

Socrate în Apărarea [22d] de Platon

     Marele Oraş se deosebea de toate celelalte oraşe prin târgul său care la fiecare decadă de timp se ţinea la marginea lui, în afara zidurilor.

     Atunci se găseau de toate şi lumea amuţea la jocurile circarilor, ea cânta odată cu cântăreţii şi cumpăra tot ce-i ieşea în cale.

     Corturi mari, umbroase, adăposteau meşteşugarii. Aceştia dădeau la rândul lor reprezentaţii de îndemânare asupra celor mai izbutite creaţii "practice". Cei care nu erau la circ şi cei care nu erau la scenă, cei care nu mâncau şi cei care erau curioşi se îngrămădeau sub corturi.

     Un bărbat chipeş, ce nu ieşea în evidenţă prin bogaţia hainelor, se aşeză lângă un ceasornicar. Acesta prinse de curiozitatea lui şi se avântă în explicaţii practice despre "curgerea timpului" prin "obiectele lui sensibile", pe care oamenii le numesc atât de vulgar: ceasuri.

     Meşteşugarul arătă că ceasul prin complexitatea sa este creat de Unicul şi că nimeni nu ştie de unde vine, dar în schimb trebuie să fi sincer cu el atunci când odată pe zi te lasă să-ţi ia dynamisul şi prin asta îţi restabileşte echilibrul. Acea dată este minutul comunicării divine.

     Bărbatul dădu din cap a înţelege, dar întrebă unde-l poate găsi pe maestrul său, adică cel care l-a-nvăţat pe el acestea. Meşteşugarul ridică din umeri, dar totuşi arătă cu mâna într-o direcţie.

     O pelerină albastră luă locul bărbatului chipeş.

     A doua zi târgul nu mai exista. Vântul umfla corturile pe care oamenii încă nu le dăduseră jos. Printre ele meşteşugarii împachetau ce n-au vândut, mai încolo scena era descompusă. Tarabele deveniseră mişcătoare şi se-ndreptau spre Marele Oraş.

     Un bărbat chipeş întreba de la unul la altul ceva, de parcă ar fi pierdut pe cineva, până când altcineva îi făcu semn cu mâna într-o direcţie. Direcţie pe care acesta o urmă.

     Urcă o dună înaltă, nisipul încetinindu-i mersul, sus pe creasta dunei, în vânt, văzu oaza.

     Palmieri uriaşi acopereau luciul apei, mărimea lor ascundea un hambar construit parcă la repezeală, o uşă mică arătă intrarea. Ajuns acolo, intră. Un bărbat aşezat pe un scaun nota ceva şi nici nu băgă de seamă venirea oaspetelui neaşteptat, deasupra lui fulgere bâzâiau ca un roi de viespii, plezneau ca nişte cozi de şarpe ameninţat, aerul mirosea deosebit.

     - Ce faceţi aici? întrebă cel abia intrat.

     - Încercăm să oprim timpul răspunse calm bărbatul neridicându-şi ochii din block-notes-ul oarecum modern.

photo by:

http://archives.buffalorising.com/story/on_this_day_may_6_1893_thomas