 |
Aşternuturile plutiră prin aer, gestul se datora Helenei, felului ei de-a se trezi. Privi patul gol, alb de gol ce era. Se îmbrăcă sumar şi alergă afară, era linişte în toată cetatea, era poate prea dimineaţă. Nu-şi amintea nici un vis. În schimb simţea frigul ce se strecură prin trupul ei. Urcă scările în grabă atunci şi odată ajunsă în marea sală văzu că nu era nimeni, alte scări, alte paliere, până sus la ieşirea spre ziduri. Era din ce în ce mai frig şi regreta deja fuga asta în căutarea celorlalţi.
Toată lumea era pe metereze, toată lumea era albă, ninsese. În jurul cetăţii o pătură albă, fină, groasă acoperea întreg ţinutul Ilionului. Îşi aduse aminte de copilărie, de Taygetos, de muntele sfânt pe care ningea deseori. Dar aici în partea asta a Asiei ningea atât de rar încât un om, într-o viaţă, de o singură dată avea parte.
Acum a nins pentru multe vieţi, soldaţii împreună cu bătrânii, femeile cu copiii, toţi, priveau tăcuţi albul ce cucerise totul, mai puţin marea din faţa lor. Corturile aheilor păreau mult mai mici, corăbiile îmbătrânite şi aplecate, câmpul de luptă pur, ici colo o suliţă ruptă mai purta gândul violenţei trecute. Asta să fi fost ploaia Casandrei, care prevestea sfârşitul războiului, dar Casandra nu a prevestit niciodată aşa ceva, şi se trezi.
Helena se trezi pentru a doua oară, prima dată se trezi în vis, acum în realitate, îi era frig. Afară se auzeau zgomote metalice, troienii se pregăteau să patruleze pe ziduri, se schimbau gărzile. Îşi aminti visul cu frică, de teamă să nu înnebunească. Auzi un scâncet, într-un colţ o găsi pe Casandra ghemuită; plângea ascuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc