Echilibrarea dorinţelor

     Civilizaţia este marcată de mersul cu cablul, de avionul cu reacţie; de mişcarea continuă a membrilor ei datorită ştiinţei acumulate. "Cât mai repede" este ordinul pe care oamenii îl dau tehnologiei, sportul ţine şi el pasul.

     Am privit în jurul meu iarna, toată natura îngheţată, încremenită, pregătită în aşteptarea sa pentru renaştere, adormită pentru ca ceilalţi nici să nu o bage în seamă. Ori tocmai că pe spatele ei; omul, fost vânător, fost căutător de hrană, avid de supravieţuire, aleargă mai rapid ca niciodată, şi asta numai pe picioarele lui, a inventat sportul numit ski.

     Orice efort al naturii de-a se exprima se datorează norilor, ninsorii şi apariţiei soarelui, peste toate acestea stăpân este vântul. Apariţia ţurţurilor semnalizează introducerea viului în somn, apa doarme atât de frumos într-un ţurţure, chiar luni de zile. Peste toate acestea omul modern se trezeşte, atavic, reînvie vânătoarea iernii, Crăiasa Zăpezii în schimb îl pândeşte.

 

     Monitorul de ski arată elevei sale preşcolare relieful, drumul pe care împreună vor trebui să-l parcurgă; lung pentru un copil. Teama copilului provine de la cădere, drumul este abrupt chiar, lunecarea îl sperie; lunecarea, nu alunecarea, pentru că odată cu cele două bucăţi plate, lungi, uşor curbate în circumferinţa lor orizontală, tot corpul o ia la vale într-o dinamică de neînchipuit până atunci, cum doar în acele vise infantile ce pot speria chiar şi un adult ne-o putem imagina.

Lărgind cadrul, copiii au devenit vânătorii traseului, a celei mai ergonomice trasări a coborârii; a unui centru de greutate plasat la limita imposibilului. Adunate toate variabilele volumului corpului uman ce se răsuceşte, ce imprimă direcţia perfectă, cel mai mare calculator din lume oboseşte, în timp ce copilul trece mai departe, spre o altă stare de echilibru, creierul invadat de sânge datorită adrenalinei exultă, înregistrează în miimi de miimi de secundă tot ansamblul, de fapt, de credo, al vânătorii.

     Am surprins, am fost uimit, de participarea instructorilor; un umanism fără precedent, nu există literatură încă, citită de mine, care să mă fi învăţat ceea ce am privit. Aplecarea acestor oameni spre infinitul unei copilării care nu trebuie pierdută, ea -copilăria nu trebuia refuzată nici o clipă, prin sport copiii nu trebuie să devină mai maturi, ci doar mai apropiaţi de natură, de primitivitatea acesteia, de vânt, de soare şi nori, de brad, copac şi zăpadă, sub aceasta pământul doarme.

     Mai departe de efort, este dorinţa, bucuria, eşec nu există; particip deci exist.

     Efortul tuturor este egal, răspunderea aparţine instructorilor, antrenorilor care subliniază încă odată că toţi putem şi suntem în start de la aceeaşi linie. Pârtia din faţa noastră este viaţa, lunecarea trăitul, vântul ce-l simţim că ne arde faţa: visul. Toată fericirea constă în efort, nimic frugal, nimic gratis, fiinţa depăşeşte neantul în efort.

     N-am înclinat niciodată balanţa în favoarea vreunei ştiinţe, pasiunea mea rămâne doar alături de mine, împărtăşesc adevăruri simple, orice răsărit, oriunde va fi, îmi trezeşte de fiecare dată dorinţa de-a povesti; de fiecare dată altă poveste, uneori prea reală pentru a fi înţeleasă.