Să decolorăm infinitul

     Sub un imperiu al culorii, oamenii -cei mai mulţi dintre ei, au reuşit să uite culoarea infinitului.

     Această cădere îi face mai puţin violenţi, mai apatici, mai toleranţi, desăvârşiţi în arta înţelegerii, opacizaţi la viu. Dar singurătatea omului fără pereche, se ridică mută deasupra lor şi le arată cum să decoloreze infinitul. Prin semne simple, pentru ca această decolorare să devină o reuşită, oamenii trebuie să perceapă prima dată culoarea infinitului. Ori aici intervine vocea interioară a fiecăruia, a celuilalt de lângă el, mai departe a vecinului şi a şefului, a subalternului şi a copilului în nepotrivirea culorii, căci fiecare dă infinitului altă culoare. Dar secretul culorii infinitului tocmai în asta constă; în a nu spune ce culoare crezi tu că are infinitul, a nu spune în ce zeu crezi, precum a nu spune ce iubeşti mai mult.

     Oamenii, fiinţe sociale, predomină în comunicare cu cele despre ei, un soi de narcisism: "Hai să-ţi spun ce-am visat azi noapte!". Nepotrivirea, chiar dacă ea există este uitată şi interludiul acesta fără sens poate dura şi o viaţă întreagă: "Hai să-ţi spun cum eram copil!". Mai târziu singurătatea ne cuprinde, nu o dorim desigur, forma cu care ea ne îmbrăţişează poate lua aspecte diferite, de la schizofrenie până la alcoolism, sau nimic din toate acestea, doar aşa o sfâşiere permanentă cu o vină aruncată asupra partenerului, copiilor dacă ei există şi societăţii, neapărat şi asupra ei.

     Toate acestea provin pentru că nu ne-am înţeles asupra culorii infinitului şi nu reuşim să-l decolorăm odată pentru totdeauna!