Femeia cu ochi de sfinx

În mit, sfinxul era căţărat pe o stâncă. Întrebarea venea de sus. Orice mişcare a trecătorului era previzibilă. În lipsa răspunsului, sau a erorii enunţate ca întoarcere a întrebării sfinxul devora rapid călătorul, astfel Theba devenea o cetate în stare de asediu.

"Tânara cu ochi de sfinx" priveşte tot se sus, probabil că cel care a zămislit această teracotă s-a gândit că o va pune undeva pe un loc înalt. Această figură de lut ars are peste 2500 de ani şi nefiind din marmură sau bronz îşi arată originea: oamenii cu o condiţie precară închinau zeilor figuri de lut, închinau ofrande cu valoare mică, credinţa şi motivul însemnau totul. Fiecare după puteri şi pentru asta zeii nu alegeau, totul era integrat, oricine putea fi preot chiar.

În noul muzeu de lângă Acropole, deschis anul acesta la începutul verii, aceste figuri au o valoare inestimabilă. Este interzisă fotografierea şi imaginea de mai sus este din pliantul de 5 euro.

Dar cum priveşte această kore cu surâsul ei misterios?! Cum priveşte această figură neîmblânzită?

Să lămuresc un lucru; estetica se învaţă, dar se şi uită.
Normele prin care suntem sau nu frumoşi ţin prea mult de educaţie, la fel gestica, sau mimica. În Grecia lucrurile stau puţin diferit pentru că intervine altă formă de educaţie şi nu îmi mai lipsea mult să văd altfel frumosul în categoria sa. Când mă gândesc că totul a pornit de la mare, de la marea cea mare. Mare care era frumoasă şi pe furtună când stânca privea speriată spre larg.

Frumoasa româncă de pe Acropole

În spate, în acel verde se află Agora Romană şi mai departe se văd cartierele rezidenţiale ale Atenei.

Evenimentul precedat de formă

- Cea care mi-a şters poza a fost acoperită de valurile mării! -

...scriu asta pentru că mai târziu următoarea fotografie a ocupat locul ei în memoria aparatului; a îngheţat marea furioasă izbindu-se de stânci.
Când ea m-a pus să şterg fotografia am fost frustrat, lipsit de voinţă şi nu m-am opus.
Nimic după aceea nu mi-a mai plăcut. Neant. Împărţea spaţiul rămas între mine şi reprezentările picturale myceniene.

"Parakalo!"

Abia atunci am văzut-o, abia atunci i-am străfulgerat ochii. Dar lucrul acesta nici nu trebuia să se-ntâmple, dar nici să dispară. Ea a venit în întâmpinare.

Evenimentul este dator întâmplării, ea - întâmplarea - răspunde acestuia; lui, evenimentului prin chemare. Aici nu există simbioză, este o transformare, o metamorfoză şi odată evenimentul încheiat încep negocierile asupra importanţei acestuia. Dacă el nu a fost băgat în seamă, se va aşterne liniştea; neantul: el fiind evenimentul.
Cosmosul este cuprins de evenimente, dar câte sunt surprinse? prea puţine. Tocmai că atunci, ea -femeia- a surprins evenimentul, nu acesta pe ea, căci el s-a petrecut, el s-a perindat în faţa ochilor ei, până când ea l-a băgat în seamă, l-a înregistrat conştient, l-a fotografiat şi tot ea, din nou, a devenit martor şi subiect al evenimentului. Nu s-a putut sustrage pentru că s-a dorit să facă parte din eveniment şi momentul nu a surprins-o, pentru că ea prin natura sa, prin locul în care se afla: exista. Şi exista.

Dorind să fotografiez una din cele mai stilate figuri murale feminine din Muzeul de Arheologie din Atena, am zărit o altă figură, la fel de stilată, la fel de locală, de permanent integrată în estetica grecească. În jurul meu jucau imagini antice acoperite de sticlă securizată, imortale. Tot acolo, curatorul, o femeie tânără dădea parcă o valoare mai mare locului, era frumoasă şi când mi-a dat seama de asta, evenimentul trecuse, am fotografiat-o.

Era muzeu, era linişte. Era lumină, eram observabil.
Fotografiatul obiectelor în muzeu nu este interzis, folosirea blitz-ului este interzisă.

Forma a fost de vină pentru producerea evenimentului, forma în toată splendoarea.
Într-un muzeu sunt necesare obiectele (artefactele), acestea îl reprezintă îl fac să trăiască. La fel de necesari sunt oamenii; cei care colindă printre obiecte. Artefactele rămân, oamenii vin, privesc, unii chiar se miră, dar în final toţi pleacă. Toţi oamenii? Printre cei care bântuie muzeul se află şi curatorii, cei care nu pleacă niciodată, cei care întreţin muzeul. Asta este munca lor, serviciul de zi cu zi, îşi iau un concediu anual, apoi gata; înapoi printre "vechituri". Ori tocmai un chip frumos de grecoaică, chipul unei curatoare m-a atras şi am fotografiat-o; ea datoare evenimentului s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

"Parakalo. Clean the imagine!"

A privit nervoasă în ochii mei, care erau şi erau umezi din cauza căldurii, încât în loc să mă execut ar fi trebuit să plâng, să mă zvârcolesc pe jos, să implor... eu am şters imaginea. Ea este cea care mi-a şters poza cu numărul ...698. Apoi n-am mai pozat nimic.

Apoi, a doua zi, când marea, nu ştiu de ce? se zvârcolea şi se tot strângea şi se-mprăştia am făcut din nou fotografii. Aceasta este imaginea care s-a suprapus peste ceea ce ar fi putut fi. Această imagine cu valurile ei furioase a acoperit chipul ei.

Dialoguri nescrise de Platon

Înainte de-a citi

Această piesă de teatru a fost dedicată primei cititoare.
Acum aş mai vrea să adaug pe listă şi pe KM, apoi pe toată gaşca lui de printre bloguri.
Piesa este în primul rând pentru cititorii mei, nu contează numărul lor.
Rândurile acestea au fost scrise în iunie în decursul a trei zile de căutări.

Dialoguri nescrise de Platon

Scena se prezintă cu cortina trasă la jumătatea distanţei, astfel încât publicul vede doar jumătatea din partea stângă. O baie normală cu chiuvetă, cadă şi wc. Deasupra chiuvetei este oglinda, perpendiculară pe linia cortinei, despărţind astfel scena în două.

ACTUL I - INTRAREA

Scena I - SINGURĂTATE

Dimineaţa.
Din partea dreaptă a scenei, intră, printr-o uşă un bărbat în jur de patruzeci de ani, se îndreaptă sigur spre chiuvetă, se uită în oglindă şi îşi mângâie barba.

- Trebuie să te rad!
- Dacă trebuie, de ce o fac de fiecare dată singur? Este atât de privat sau de ruşinos, vreau să o fac în public, dar unde?
- Să-mi rad barba cu martori, asta vreau!

Şi se apucă de treabă, apă, spumă şi mişcările sigure ale mânii, dar fără aparat, de fapt actorul simulează bărbieritul şi înainte de intrarea în scenă a fost vopsit şi odată cu spuma se duce şi vopseaua, mişcările sunt ample, durează aproape un minut.

- Da, arăt bine, şi mai spune lumea că am peste patruzeci de ani!
- Imediat, imediat şi se uită spre uşă, tot din acea parte se aud voci de copii, dar şi vocea feminină care le potoleşte zburdălnicia.


Scena a II-a – ALTĂ SINGURĂTATE

Cortina se pune în mişcare şi acoperă partea stângă, în timp ce partea dreaptă devine vizibilă. Aceeaşi baie, dar cu intrarea din dreapta şi un bărbat apropiat ca înfăţişare cu primul (nu acelaşi actor) vine şi el la chiuvetă, dar cu o barbă veritabilă.

- Nu reuşesc prin asta să mă schimb deloc, spune el privind în oglindă.
- Nu reuşesc să trec şi prin asta devin tot mai slab, orice schimbare ar trebui să mă facă mai puternic şi prin asta par tot mai slab de fapt.

Trage cu urechea la oglindă, îşi lipeşte obrazul de oglindă şi râde.

- Cred că o să conversăm şi astăzi, eu cu mine; ştiu ce-ai făcut “tinerelule”.

Mimează bărbieritul şi toate acestea cu mişcări ample, şi cântă, tare. Se aud bătăi în tavan şi o voce care strigă:

- Este ora 6 dimineaţa!

El se uită în sus.

- Oooo! am trezit zeii!

Privindu-se mai atent în oglindă.

- Prometeule!, …dar mai mult decât asta, trebuie să aştept!

Se proţăpeşte în faţa oglinzii uitându-se fix la el însuşi.


Scena a III-a – CEI SINGURI

Cortina din partea stângă se dă la o parte şi scena se vede în întregimea ei. Din partea stângă reintră bărbatul, dar de data aceasta timid, se apropie de oglindă, bate în ea încet cu arătătorul.

- Eşti aici?!

Celălalt, fără să mişte.

- Da, sunt aici!

Bărbatul: - Dacă eşti aici înseamnă că mă aşteptai!
Celălalt: - Da, sigur că te aşteptam şi mai aştept să-mi spui totul, fără perdea!

Bărbatul: - M-am jucat, am visat, am băut…
Celălalt: - Ai intrat pe internet?!

Bărbatul: - Nu. De ce!?
Celălalt: - De ce, de ce, doar şti că eu nu pot face asta. Te mai întreb odat? Ai intrat pe internet?!

Bărbatul: - Da, de ce?
Celălalt: - Iar de ce, fricosule. Ia stai; nu eşti fricos, eşti laş.

Bărbatul se apropie mai mult de oglindă şi prin oglindă îi trase o palmă celuilalt, celălalt primi palma cu seninătate.

Celălalt: - Ştii că n-ai voie!
Bărbatul: - Să intru pe internet?

Celălalt: - Nu, să-mi dai palme n-ai voie, profiţi de starea ta.
Bărbatul: - Ce, mă iei la rost? am intrat pe internet! Tu profiţi de starea ta!

Celălalt: - Ai intrat şi pe blogul ei?
Bărbatul: - Ai intrat pe blooogul eeiii?! Imită tărăgănat bărbatul pe celălalt.

Celălalt: - Aşa, fi tu cât mai adevărat, nu te lăsa. Ai citit?
Bărbatul: - Am citit!

Celălalt: - Şiii?
Bărbatul: - Scria de viaţă, ceva de carusel, de derută, de opacitate!

Celălalt: - Securizant!
Bărbatul: - De unde şti?!

Celălalt: - Ce să ştiu?!
Bărbatul: - De “securizant”!

Celălalt: - Tu mi-ai spus!
Bărbatul: - Când?!

Celălalt: - Acum!
Bărbatul: - Minţi, aici ai citit şi tu, şi tot mă iei la întrebări: - Ai intrat pe blooogul eeiii?! Şi bărbatul imită din nou un personaj lasciv, bălos şi bâlbâit.

Celălalt (serios): - Şti că nu pot!
Bărbatul: - Dar să-mi citeşti gândurile, poţi ori ba?!

Celălalt: - Pot, de aceea sunt aici.
Bărbatul (serios): - Pot să spun că nu mi-am pierdut timpul şi chiar am reuşit să înţeleg ceva.

Celălalt: - Călătoria?!
Bărbatul: - Da, călătoria!

Celălalt: - Dar şti că tu nu ai dreptul, numai eu am dreptul, eu sunt liber nu tu!
Bărbatul: - Te referi la statutul meu social?

Celălalt: - Mă refer la tine, la Ulise!
Bărbatul: - Dar tocmai prin asta am dreptul, să călătoresc, să văd, [pauză] ce? Stai să-ţi spun… Dunărea, apa tulbure ce inundă malul, traversarea, efortul de-a prinde soarele; măsurarea lui asemeni lui Arhimede.

Celălalt: - Iar te lauzi!
Bărbatul: - Dar tocmai asta merită toţi banii, … [întrerupt de Celălalt]

Celălalt: - Acum eşti Faust!
Bărbatul: - Sunt EU!

Celălalt: - S-ar putea să superi pe cineva!
Bărbatul: - Pe tine?!

Celălalt: - Pe o parte din mine!
Bărbatul: - Înţeleg.

Urmează o linişte apăsătoare, prin zgomote de brichete şi de chibrite ce se aprind, care se aud din spatele scenei, publicul este indus la o mai mare aşteptare.


Celălalt: - Tu!, de fapt nu ai dreptul, nici măcar ideea stângistă prin care să suporţi visul!
Bărbatul: - A, creaţia?! Eu nu am voie să creez…[întrerupt de Celălalt]

Celălalt: - Nu ai voie să te legi de Ea!
Bărbatul: - Pentru că…? Pentru că o simţi tangibilă, pentru că tu o vrei?

Celălalt: - Pentru că nu ai anvergură!
Bărbatul: - Aripi adică!

Celălalt: - Da!
Bărbatul: - Sărut-mâna.

ACTUL al II-lea – DE UNUL SINGUR

Tehnic, cele două băi pot traversa scena de la dreapta la stânga sau invers, astfel încât una dintre băi rămâne în lateral şi cealaltă jumătate a scenei poate fi ocupată cu altceva. De data aceasta baia Celuilat pleacă în dreapta şi baia Bărbatului este acum în partea dreaptă a scenei. Doi recuzitieri intră şi aşează nişte fotolii, o masă, o vitrină şi ceva scaune. Se aud zgomote de copiii, dar aceştia nu se văd. Intră Bărbatul din partea stângă, sigur pe el.


Scena I - Copiii

- V-am spus să nu mai săriţi!
- Nu vă este ruşine, ştiţi cât se chinuie mama voastră să facă curat, şi priveşte spre fotolii.

Se aud iarăşi chicote de copii şi un fotoliu chiar se mişcă, tras binenţeles din culise printr-o sfoară.

- Acum chiar că mă enervaţi, fiecare în camera lui, repede!

Se aud iarăşi chicote de copii, dar care scad în intensitate, semn că aceştia au părăsit camera de zi.

- Trebuie să ajung la servici, dar s-ar putea să nu ajung la timp pentru că trebuie să mă bărbieresc.
- Trebuie!

Se aude o voce de femeie, dar reprezentanta acesteia nu apare şi nici nu se înţelege ce spune.

- Să citim deci!

Bărbatul luă o carte din vitrină, o alese clar la întâmplare, la fel cum o deschide.
Se aruncă într-un fotoliu cu cartea întredeschisă. Cu voce tare recită:

- "Genialul pictor pictează! Genialul scriitor scrie! Genialul muzician cântă! Criminalul ucide!"

Sări din fotoliu.

- Ce poezie este asta?!
- De unde cartea asta, ce cărţi am eu şi cum? Cred că mă simt puţin urmărit!
- A venit vremea să pipăi!

Bărbatul merge în spatele scenei şi vine cu un tom - o carte foarte groasă- o leagănă în mână şi se aşează din nou în fotoliu şi pipăie paginile. Este o carte editată în semantica Braille.

- Acum nu mă mai aude nimeni!

Cortina.


Scena a II-a – Nevasta

Bărbatul este în fotoliu, nu se vede bine şi citeşte dintr-o carte, cu voce tare şi nu se înţelege ce citeşte. Se aude vocea unei femei tinere, dar care se suprapune peste vocea bărbatului, care scade ca intensitate. Din nou vocea femeii sună ca şi cum ar explica ceva, dar tot nu se înţelege nimic şi pentru a nu pune la încercare răbdarea publicului, Bărbatul preia dialogul.

- Acum nu am timp, nu vezi că citesc?

Pauză. Tăcere.

- Am să ajung la timp, nu trebuie să-ţi faci nici-o problemă, tocmai eram afundat în lectură… să-ţi citesc şi ţie? Bine!
-
”Dacă peştii disting, ca şi estetul, parfumuri deschise şi închise, iar dacă albinele clasifică intensităţile luminoase după greutate, - întunericul fiind pentru ele greu, iar lumina uşoară …”
[citat din Claude Levi-Strauss, Tropice triste, Ed. Ştiinţifică 1968, pag. 129 mijloc]

Pauză. Tăcere.

- Mă asculţi? Să mai citesc?
- Bine, ne întâlnim deseară. Tu duci copiii la şcoală.

Se aude o uşă trântită. Bărbatul încă nu se vede, lateral cum stă în fotoliu, doar braţele şi mişcarea capului ne induc prezenţa lui acolo.

- ... parfumuri deschise şi închise... întunericul greu – lumina uşoară...
- De ce ne trebuie contrast pentru a distinge, pentru ca mai târziu prin reflectare să ne împiedecăm de aceste trepte formate din diferenţe, din închis şi deschis, din greu şi uşor, apoi vine cea mai înaltă compusă din alb şi negru, pe care reuşim să o trecem. [Pauză] De aceea cu timpul ne vom izbi de zidul dintre bine şi rău; cei mai buni căţărători, nu vor reuşi decât să-l petreacă, când dintr-o parte în alta, când invers. Alţii, îşi vor sparge capetele încercând duritatea şi penetrabilitatea acestui mare contrast, acela dintre bine şi rău. [Pauză] Vor fi unii, care vor merge doar de-a lungul lui şi-şi vor da seama că au de parcurs de fapt un labirint şi vor reuşi să găsească acele porţi, acele treceri care fac legătura cu partea cealaltă.

Bărbatul terminându-şi acest monolog, parcă citit se ridică în picioare şi vine în faţa publicului. Acolo, în mijlocul scenei, mângâindu-şi barba cu amândouă mâinile, începând cu palmele lipite de tâmplă care se scurg încet peste obraji, unindu-se în mijlocul pieptului ca într-o salutare sau rugăciune budistă preţ de-o clipă.

- Este atât de greu şi atât de uşor!

Spune acesta cu voce disperată.
Acum publicul poate să-l vadă cu mâinile lateral întinse şi vopsit pe faţa întocmai ca la prima întâlnire cu acesta.

În spatele acestuia se trage cortina şi încet se retrage astfel încât dispare în spatele ei, oarecum lateral din cauza braţelor întinse.


Scena a III-a – Internet

Bărbatul este la masă, pe masă un laptop. Tastează zgomotos, fără mouse, numai cu shortcut-uri, este un adept al maşinii de scris, ceea ce se şi vede. Maşina de scris este lipită de laptop, de spatele ecranului acestuia, tot într-o simetrie pentru public.

- Aşa, nume utilizator...

Se aud tastele puternic apăsate.

- Aşa, parolă...
- Aşa, cutie... nu m-a căutat nimeni pe poştă.
- Acum altceva, alt nume, altă parolă... nimeni.
- Să o caut pe ea, să caut despre ea...

Se aude un cântec, ceva melodios, curgător.
Bărbatul dă din mâini, dirijează, se lasă cu scaunul pe spate, visează. Brusc acesta cade. Muzica continuă.

- Cum am căzut şi de ce?

Se scoală şi aduce alt scaun şi o ia de la început.

- Acum mai bine scriu şi eu pe blog.
- Să recitesc ceea ce am scris ieri.
- „Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcurgea, pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne...”
- Elegantă? Nu merge. Cred că am pun mai bine „zveltă”.
___________________________________________________
[ Text din "Străinul, Ciuma, Căderea, Exilul şi Împărăţia", de Albert Camus, Ed. Rao 1993 - din romanul Ciuma, pag. 181 şi următoarele fraze se referă tot la acţiunea din acest roman şi bună parte este copiat de acolo.
alezan, ~i, alezană, ~e adjectiv, roşcat, roib; iapă alezană. [din fr. alezan] - Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Ed. Litera Internaţional 2006 ] ___________________________________________________
- E mai concret, cred.
- "Într-o frumoasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană parcurgea, pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne".
- Da, -luna mai- lărgea prea mult cadenţa.
- Parcă totuşi superbă nu merge, de găsit ceva... iapa trebuie să fie altfel, să zicem grasă? Puţin cam jignitor, o iapă trebuie să reprezinte călăreaţa, să fie strălucitoare, da strălucitoare.
- Parcă totuşi strălucitoare este mai, decât zveltă.
[Pauză]
- Trebuie ca iapa să fie neagră.
- Negru în mod discret exprimă de fapt eleganţa. Da. Acum este mai bine.
[Pauză]
- Ajunge!
- Nume utilizator...
- Parolă... nu m-a căutat nimeni. Nici măcar Ea.
- Dar pot să citesc sau nu despre Ea? Să mă scufund!
Bărbatul se depărteză de la masă. Un ceas bate, nu are importanţă ce oră. Pătrunde în baie şi îşi apropie faţa de oglindă.
- Hei, Houston, cred că avem o problemă!
[Replică celebră a cosmonauţilor americani de pe modulul Apollo... http://www.phrases.org.uk/meanings/houston-we-have-a-problem.html]

ACTUL al III-lea – EXORCIZAREA

Scena I - SINGURĂTATE

Tot dimineaţa.
Scena ca în actul întâi.
Bărbatul intră din nou în baie şi se apropie de oglindă, în partea dreaptă, Celălalt la fel.
Ar trebui să fie un fond sonor, o muzică, de exemplu ...

Bărbatul: - Eşti gata?
Celălalt: - Gata.

Bărbatul: - Nu ne-am înţeles!
Celălalt: - Nu!

Bărbatul: - Se pare că n-am de ales.
Celălalt: - Ba ai! Să îmi spui, să-mi împărtăşeşti…

Bărbatul: - Mă duc să iau cartea!
Celălalt: - Ce carte?! –“Celălalt” spune asta oarecum cu teamă.

Bărbatul: - Cartea sfântă, cartea neagră, “Cartea Cărţilor” cu care…

Celălalt începe să râdă, se ţine de chiuvetă.
Celălalt: - Eşti deplorabil, crezi că că în vremea de azi mai ţine chestia aia.

Bărbatul se întoarce brusc, iese din baie şi ia de pe masă o carte, într-adevăr neagră şi se întoarce grăbit în faţa oglinzii.

Celălalt: - Zi să aud, să joc puţin…

Bărbatul: - “O, muză cîntă-mi mie pe bărbatu
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Cînd el cu măestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte...”
___________________________________________
Toate versurile sunt din Odiseea lui Homer, mai sus avem de fapt chiar începutul epopeii.
___________________________________________
Celălalt: - Ce faci, ce citeşti, unde sunt dumnezeii, sfinţii şi apostolii, te întinzi…

Bărbatul: - “Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mîntuie, oricît se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit...”

Celălalt: - Ştiu, acum ştiu nepriceputule... ce vrei?

Are loc o transformare la Celălalt, barba dispare (fiind falsă) şi în zbuciumul fizic apar pletele, mascate prin meşe; oricum Celălalt arăta ciudat, faptul că avea ceva păr în plus, aranjat, coafat, nu va deranja publicul. Apare de fapt o femeie, care nu pare prea liniştită. La vederea acestuia (acesteia), Bărbatul închide cartea, apoi grăbit o redeschide, tremură şi caută repede un cânt.

Bărbatul: - „Pe mine, zeul, tu mă-ntrebi, zeiţă,
De ce-am venit la tine. Eu voi spune
Tot adevărul, dacă mi-ai cerut-o.
Cu sil-am fost trimis încoa’ de [Pauză]
Căci cine-ar sta voios să umble-atîta
Întindere...”

[Pauza de mai sus reprezintă de fapt nepronunţarea lui „Zeus” ca divinitate, neparticiparea acestuia ca martor, ca şi cum acesta ar fi un cuvânt preasfânt. O respiraţie de fapt.]

Cealaltă: - „El zice că la tine e bărbatul
Cel mai nenorocit dintre bărbaţii...”

Zicând acestea se chirceşte şi se ascunde undeva sub chiuvetă.

Bărbatul: - ...cere acum din parte-ţi,
Cît poţi mai iute să-l porneşti pe dînsul,
Căci nu e dat să piară el departe
De dragii lui, ci e sortit să-şi vadă
Pe-ai săi şi casa-i naltă şi moşia”

De jos, fără ca Cealaltă să se mai vadă, se aud versurile:

Cealaltă: - „Ah, cruzi sînteţi, pizmaşi fără potrivă,
Voi, zeilor ce nu lăsaţi din pizmă
Pe zîne de a-şi lua de soţ pe-oricare
Bărbat şi-l pot alege din iubire!”

Bărbatul închide cartea iese din baie şi o lasă înapoi pe masă, se întoarce şi se spală pe faţă, de dincolo nu se mai aude nimic. Faţa lui este curată, ca şi cum s-ar fi barbierit, arată în întregul său mai bine. Iese afară şi vede cartea pe masă, o ia în mână.

- Ce carte, Odiseea? Mai citeşte cineva aşa ceva?! probabil copiii!
O lasă înapoi pe masă şi se uită la ceas, undeva în spate.

- Este deja 7 şi jumătate! Târziu.

O clipă se uită în baie de parcă ar fi auzit ceva.

- Copii!... Copii! Mergem la şcoală, deja am întârziat! strigă el spre partea stângă a scenei.

Cortina.

Sfârşit.

Simon Lilitul

continuare la Trei mateloţi în deşertul torid, mai jos


"- Apă! a strigat, din depărtare, unul dintre aceia. Apă!"
Simon Lilitul a intrat repede, a luat ulciorul plin cu apă şi a alergat în întâmpinarea lor. Deşertul sirian nu este doar o întindere, ci un obstacol dificil, un drum obligat. Un alt soi de oameni putea să învingă acel obstacol şi să treacă drumul greu al deşertului, însă o specie atât de ciudată de oameni pesemne nu se mai arătase vreodată în deşert."

Cel care trăieşte departe de oameni, ajunge să creadă, la vederea lor că sunt specimene noi sau necunoscute, de oameni!

"Veşminte ciudate, chipuri ciudate... cel care strigase "apă!", tuciuriu şi vânjos, cu un cercel de aur sclipind în ureche, rostogolea în faţa lui o bute mare, la dreapta sa păşea un ins bălai, bărbos şi rotofei, cărând pe umeri un sac, la stânga - un om slab, înalt, care ducea în spinare o ladă legată cu frânghii. Apropiindu-se, ei s-au oprit: tuciuriul s-a uitat la ulciorul din mâna lui simon şi a clătinat din cap:
- Nu, a zis el. Apă. Nouă ne trebuie multă apă. un râu, un lac, o fântână."

Poate cu bună ştiinţă autorul roteşte toată acţiunea în jurul Apei, a lichidului vital şi primordial, pentru că lipsa acestuia nu este în niciun caz un confort.

"Lămurit acum că are în faţa sa nişte zănateci, simon Lilitul a dat, totuşi, un răspuns cuminte:
- Dacă aici s-ar fi aflat râuri şi lacuri, spuse ele domol, locul acesta nu s-ar mai fi numit deşert.
- O fântână, zise Tuciuriul. Fântâni nu există?
- Nu.
- Păi, făcu Deşiratul, ţintuidu-şi ochii spălăciţi asupra lui Simon. Păi, tu de unde ai apă?
- Asta nu-i din fântână, spuse Simon, pricepând că-i o încercare, se-nţelege că toate astea nu-s decât o încercare. Aici era o ntână, dar acum trei ani a secat.
- Să mergem. Să ne-o arăţi, zise Tuciuriul. Dacă e fântână, însemnă că trebuie să fie şi apă".

Opţiunile sunt desăvârşite, fiecare cu ce-l doare capul, numai că în prezenta istorisire pe Simon nu-l durea capul de absenţa apei, cât de prezenţa acestor insoliţi semeni. Iar în mintea lui persista "încercarea" la care este supus.

"Bălaiul mormăie pe greceşte. Precis nu sunt de prin părţile astea, or fi europeni. Tuciuriul a strigat apă pe franţuzeşte. Franţuzeşte... Apă... Doamne, ăştia trebuiau să-mi tulbure liniştea pe care mi-ai dăruit-o în aşteptarea glasului Tău în liniştea de aici..?
- Am ajuns, zise Tuciuriul. Asta-i fântâna?
- Asta e spuse Simon. dar încă de-acum trei ani a secat.
- Prostii, zise Tuciuriul. Dac-ar fi secată, s-ar fi chemat groapă seacă, dar dac-ai spus că e fântână, înseamnă că înăuntru e apă. Hu-uu... "

Şi dau de apă, pentru cei veniţi părea normal, existenţa apei pare normală, de aceea cei lipsiţi de apă sunt mai înţelepţi -în lipsa confortului.
Herbert Franke a scris o epopee: Dune, unde oameni al deşertului, fremeni, avea o cultură proprie şi o dăruire totală în ceea ce-i priveşte. Erau nu numai deosebiţi ca luptători, dar şi urmăriţi de o conştiinţă colectivă tradusă într-o religie bazată pe aşteptare, întocmai cu cea a Simon Lilitului. Aşteptarea dă roadele cele mai însemnate raţiunii, este greu ce facem mai departe cu ele.

Trei mateloţi în deşertul arid

continuare la
Latenta moarte a spiritului: eleganţa biruitoare a confortului!

citat

"Câte studii aprofundate, câte cărţi voluminoase rezultate din cercetările perseverente ale gândirii teologice, istoriografice, filosofice, filologice, câte ediţii academice de lux şi ediţii modeste de buzunar ar fi fost consacrate vieţii uimitoare şi pocăinţei făcătoare de minuni a sfântului pustnic Simon Lilitul, dacă vreo călăuză a unei caravane rătăcite ar fi zărit deodată în zori, de pe spinarea cămilei înaintaşe, valea aceea gălbui-verzuie, ar fi mijit ochii, ar fi scos o exclamaţie de mirare cu glasul său răguşit şi ar fi întins braţul către covorul acela pestriţ, care strălucea în razele oblice ale soarelui!"

Aşa îşi începe nuvela Grigor Babaian, încercând să ne zguduie puţin credinţa, da, aceea pe care n-o avem. Pentru că nu mai putem veni de unde suntem, drumul acesta este cunoscut şi trasat de orice GPS, noi trebuie să căutăm să venim de acolo de unde nu suntem. Mai precis trebuie să ne închipuim acel pustiu şi să ne plasăm acolo, ca să reuşim trebuie să dorim asta, de obicei aici clacăm, nu ne regăsim în asemenea dorinţe; doar suntem oameni nu sfinţi. De aceea încercăm doar să ne vedem venind de acolo.

"La 12 august, ziua lui de naştere, puzderie de feţe bisericeşti în caftane multicolore s-ar fi înghesuit în catedrala Sf. Petru, meditând şi comentând viaţa sa uimitoare şi pocăinţa sa făcătoare de minuni"

Uimitor este naşterea mitului, poetul sau scriitorul, pictorul sau compozitorul, trebuie doar să presupună, nici măcar să inventeze, să i se pară şi atunci putem discuta de naşterea unei ascuţimi de mit. Mai departe, multă transpiraţie, căci mitul grec s-a făcut în cel puţin o mie de ani. De aceea, chiar dacă plictisim cu ardoarea noastră spre mit, omul trebuie să privească spre el - spre mit şi doar trebuie să-şi amintească, nici măcar să presupună sau să inventeze, mitul este în noi de mii de ani şi Babaian a demonstrat cu fervoare acest lucru.

"Iar atunci când covorul gălbui-verzui se destramă dintr-o dată şi cozile şopârlelor dispar în crăpăturile lutului pleznit, el, strigătul dureros al nădejdii nesfârşite în deşertul pustiu al Sufletului, îţi întinde braţele şi-şi întoarce faţa spre soare. Iar atunci când soarele începe să dogorească şi deşertul se încinge, el intră încovoindu-se în locuinţa sa de lut şi se cufundă, cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, în răcoarea inexplicabilă a chiliei. Iar atunci când ochiii pe jumătate orbiţi de aerul roşiatic al deşertului se deprind cu obscuritatea, el vede pe policioara de pământ, cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, bucata de pâine uscată şi ulciorul de lut sclipind a jilăveală. Şi, murmurând vorbe de proslăvire, cade în genunchi într-un colţ şi ascultă liniştea. - Cine eşti întreabă el. - Răspunde, imploră el. - Dă-mi glas, mie, robul tău..."

Aşa îşi petrecea Simon Lilitul ziua, în cercetarea întrebării care ar fi dat glas răspunsului. În ziua de azi se spune "eu centrez, eu dau cu capul". Dar nu-i de zâmbit, existenţa devine singulară şi acest exemplu de ermit este menit pentru a sublinia asta.

_________________________________________
Toate citatele sunt din volumul de nuvele
Luna În Oglinda Apei, editura Astra 1988, pag.20-22

Latenta moarte a spiritului: eleganţa biruitoare a confortului!

"Trei mateloţi în deşertul torid" de Grigor Babaian, nuvelă apărută în 1986 în revista "Garun" (Primăvara) recrutează imaginaţia cititorului asupra rolului controversat al unui călugăr ; Simon Lilitu, care se află într-o totală ruptură faţă de lume, faţă de societate, de tot ceea ce este uman; fast şi nefast.

Retragerea în deşert are rolul unei purificări, a unei autocunoaşteri, a unei eterne umilinţe. Autorul nu ne dezvăluie dacă acesta cunoscuse înainte învăţăturile adânci; "diverşi savanţi l-ar fi socotit călugăr franciscan" sau "ar fi căutat vreo intenţie ascunsă a ordinului iezuiţilor în fapta lui temerară de a se retrage în inima lumii musulmane".
În căutarea unei comuniuni cu Dumnezeu, cu singurul Dumnezeu la care el implora milă, "el vede pe policioara de pământ , cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, bucata de pâine uscată şi ulciorul de lut sclipind a jilăveală". Totul ar fi mers probabil până la mumificare în aşteptarea Glasului Divin, dacă într-o după-amiază când firele de nisip tremurau de căldură, călugărul nu ar fi "auzit limpede: "Hei-ho, hei-ho, ca luna de pe cer!"".
Fără fast, cu o lipsă totală de comunicare are loc întâlnirea de gradul III, între ermit şi cei trei marinari; unul "tuciuriu şi vânjos"... "rostogolea o bute mare, la dreapta sa păşea un ins bălai, bărbos şi rotofei, cărând pe umeri un sac, la stânga - un om slab, înalt, care ducea în spate o ladă legată cu frânghii".
Paginile ce urmează descriu contradicţia asupra apei. Prin faptul că romul nu se poate bea fără apă, "naufragiaţii" cer apă călugărului; acesta arătând spre gaura seacă din apropiere.
"-Asta e, spuse Simon. Dar încă de-acum trei ani a secat.
-Prostii, zise Tuciuriul. Dac-ar fi fost secată, s-ar fi chemat groapă seacă, dar dac-ai spus că e fântână, înseamnă că înăuntru e apă. Hu-uu..."

Patru perechi de ochi străbătură întunericul avenului acoperit iniţial cu o lespede şi cu ajutorul unei mici găleţi de piele atârnate de o sfoară, apa sclipi ca argintul cînd ajunse sus.
"-Apă! exclamă Grăsunul.
"Apă, îngână prostit Simon Lilitul.
-Într-o fântână trebuie să fie apă, îl ţintui Tuciuriul cu ochii negrii strălucindu-i victorioşi. Iar într-o ladă - merinde..."".

Autorul nu se pierde în amănunte, ci captează atenţia cititorului prin sarabanda ce se încinge în mijlocul deşertului. Simon este oaspete la el acasă, vinul curge, noaptea plouă cu stele. Dialogurile sunt superbe, obsesive şi fantastice.
Cuprins de beţia comunicării; după atâţia ani. Obosit de atâta vorbit: Simon adoarme.
"Gemând din greu, Simon Lilitul s-a trezit din somn, şi-a-ntors spatele asudat, şi-a-ntins braţele şi a deschis ochii. În putoarea lui din chilie, aerul era irespirabil. Pe policioară zăcea bucata de pâine uscată..."
Dacă ruptura de lume a fost conştientă, acum intervine ruptura de realitate, neconştientă sau poate onirică, datorită unui vis, sau nu!
Îşi aminteşte clar ce s-a-ntâmplat şi faptul că şopârlele nu-i mai ascultă predica, produce schisma în mintea lui. Căută dovada şi aceasta se afla în faţa lui: "În jurul fântânii zăceau capetele de peşte, o bucată de frânghie şi ulciorul lui Simon. Simon ridică unul dintre capetele de peşte şi îl azvârli în fântână. Se auzi un pocnet sec. În fântână, nu exista apă".
..............
Nuvela se află în culegerea de nuvele: Luna În Oglinda Apei, editura Astra 1988, alături de alte bijuterii literare.
..............
Probabil că într-un spirit ce a fost sărăcit de timp, Simon Lilitul a păcătuit prin alăturarea cu "oaspeţii" veniţi impromptu; sau a mers mai departe?!

Continuarea mai sus cu trei "Mateloţi în deşertul torit" şi mai departe cu "Simon Lilitul".

Hiroshima and Nagasaki

Timpul s-a deschis

Când apa s-a desăvârşit în vapori s-a ivit ceaţa; atunci copiii au spart poarta, au rupt zăvoarele şi-au pătruns.
Timpul s-a umflat şi i-a prins, dar ei n-au simţit asta şi au continuat să alerge.
Nimic din ceea ce era în jurul lor nu a creat în ei vreo frică, vreo panică, pentru că ei erau copii.
Erau la sfârşitul civilizaţiei, acolo unde omul matur a abandonat lupta. Erau în buza prăpastiei de unde mai departe nu începe nimic, formele acolo încetează a se trasa singure în contururi: pentru că urmează ceaţa.

Pentru că nu seamănă cu nimic, să amintim numai de primul atac nuclear de acum 65 de ani: Hiroshima!

Cine-a închis popicăria?!

M-am plimbat azi. Am ales ca ţintă, în amintirea lunilor petrecute în armată, Cabana Armatei!
Am mâncat micul dejun la Cabana Armatei, m-am plimbat cu grupul şi m-am întors şi-am mâncat şi prânzul, aş fi vrut să mănânc şi cina, dar era târziu şi ne-am dat la vale.
Totuşi privind munţii, tociţi de nori, nepăsători de noi, m-am întors şi-am privit, şi cum am privit m-am îndoit, căci n-am crezut că în faţa mea era Popicăria! Armata poporului, armata comunistă a făcut popicărie şi-am vrut să intru şi n-am putut. Deci, cine-a închis popicăria?!

Asta era la ora 10, pe când ajunsesem, plecând cu noaptea-n cap. La acea oră de dimineaţă am scris un comentariu şi-am plecat. Aşa era planul, să mâncăm micul dejun acolo, la Cabana Armatei; şi-am mâncat cremvurşti, lungi, înveliţi în maţul de oaie şi lipiţi unii de alţii ca siamezii. Dar am vrut să beau ceaiul, acel ceai îndoit cu rom şi cu gust de secară. Am băut "ceai de fructe la plic", cu gust de carton şi prea-dulce. Am mâncat tot, ca un soldat disciplinat, am mâncat şi cremvurşti celor care strâmbau nara şi încercau să-i belească ca pe nişte miei vii şi nu reuşeau prea bine, se enervau atunci şi-mi spuneau, "na, mâncă tu" şi-am mâncat!
După acest mic dejun copios, am ieşit afară şi-am văzut popicăria, "băieţi, o popică?!" şi m-am întors spre ei şi ei au râs. Şi eu am râs văzând popicăria şi-am tras o poză.
Armata română mai mult sau mai puţin comunistă a construit aici la o altitudine alarmată pentru turistopiteci, o popicărie. Deci, cine-a închis popicăria?!

Am întrebat chelnerul în blugi, dar cu halat alb pe el şi a zis nu ştiu! şi avea dreptate pentru că este prea tânăr ca să ştie, prea tânăr să ştie când a tras Armata Română.
Am vrut să stau de vorbă cu superiorul şi a zis din nou "Nu ştiu!", căci era prea mic ca să ştie unde este superiorul şi am cerut pe bucătar; acesta belea nişte cremvurşti cînd am intrat în bucătărie.
"Popicăria a închis domnu maior, că era plin de şobolani acolo!"

"Dumneavoastră azi ne veţi pregăti prânzul?!" l-am întrebat eu apoi, uitându-mă cum belea cremvurştii.
"Da!"
"Putem şti meniul?!"
"Nu ştiu!"

Am ieşit afară din acel sanctuar zidit cu faianţă albă, cu mese lungi din nichel, cu podea de beton sclivisit. Pe hol, l-am întrebat pe chelner de cheile de la lacăt, s-a uitat prostit la mine! Am zis eu: "Nu ştiu!" şi el a plecat mai departe.
M-am dus din nou acolo.
O clipă am auzit cum bile de piatră izbesc lemnul, cum curba prinde tangenta, cum popica de lemn cade şi murmurul încălzeşte mâna aruncătorului. O clipă chiar am auzit zgomote şi în spatele meu, unde un nenea cu o găleată în mână, plină cu apă, mi-a zis:
"Nu vă miraţi, joacă şobolanii popice", şi-a plecat râzând bâţâindu-şi capul.


P.S. S-a folosit un stil cu care eu nu sunt prea obişnuit la scris, el se numeşte Venedikt Erofeev.

Din nou despre Doamna M

Nimeni nu va reflecta îndelungat la ceea ce Doamna M a scris, explicaţia este simplă, nu mai merită, odată lucrurile semănate, chiar şi cu întârziere au prins nişte rădăcini groaznice în conştiinţa colectivă a umanităţii. Astăzi se zice aşa: „Era normal, era vital poate pentru acele vremuri, dar noi acum aşa trăim. Trăim visul ei!”
Apoi a venit poezia, versul care răsucea în pat politicul, contrazicea principiul economic în deruta lui ce vedea decăderea acestei lumi. Era simplu şi atunci lumea nu a înţeles, înţelege acum. Aşa suntem noi, capete vitrificate, pline de lumini ce rătăcesc în refracţia falsă a acestui conştient prezent. Da, ni s-a interzis viitorul, aşa este şi noi ne răzbunăm pe prezent. Da, nu-l facem „posteriori” ci „apriori”.

Gorgias - Platon

citat
476 a

SOCRATE: ... dacă pentru cel vinovat de nedreptate cel mai mare rău este să-şi primească pedeapsa, aşa cum crezi tu, sau dacă este mai rău să nu-şi primească pedeapsa, aşa cum pe de altă parte cred eu. Să cercetăm după cum urmează. Se poate considera că a primi pedeapsa este totuna cu a ispăşi pe drept o vină?
POLOS: Da.
SOCRATE: Poţi susţine că toate lucrurile drepte nu sunt frumoase decât în măsura în care ele sunt drepte? Vorbeşte după ce ai reflectat.
POLOS: Este şi părerea mea, Socrate.
SOCRATE: Gândeşte-te acum şi la altceva: dacă cineva acţionează nu trebuie să existe şi un obiect care suportă acţiunea lui?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Dar obiectul care suportă respectiva acţiune nu este oare aşa cum îl face cel ce acţionează asupra lui? Uite ce vreau să spun: dacă cineva loveşte, nu trebuie să fie cineva lovit?
POLOS: Trebuie.
SOCRATE: Şi dacă loveşte tare sau iute, nu este la fel lovitura primită de către cel lovit?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Deci suferinţa celui lovit este aşa cum o face cel ce loveşte?
POLOS: Binenţeles.
SOCRATE: Iar atunci când cineva dă foc, trebuie să fie ceva care să ia foc?
POLOS: Fireşte.
SOCRATE: Când cineva taie, se întâmplă acelaşi lucru: există ceva care este tăiat.
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Şi dacă tăietura este mare sau adâncă, sau dureroasă, obiectul tăiat nu este aşa cum îl taie tăietorul?
POLOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Într-un cuvânt, vezi dacă eşti de acord cu ce am spus adineauri, că întotdeauna felul acţiunii agentului determină şi felul reacţiunii obiectului.
POLOS: Sunt de acord.
SOCRATE: Dat fiind că eşti de acord, ispăşirea este o stare pasivă sau activă?
POLOS: În mod obligatoriu, Socrate, este o stare pasivă.
SOCRATE: Este, deci produsă de cineva?
POLOS: Cum să nu? De cel care pedepseşte !
SOCRATE: Cel ce pedepseşte corect pedepseşte şi pe drept?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Săvârseşte sau nu un lucru drept?
POLOS: Un lucru drept!
SOCRATE: Atunci şi cel pedepsit, prin ispăşire, suferă pe drept?
POLOS: Evident.
SOCRATE: N-am căzut oare de acord că lucrurile drepte sunt frumoase?
POLOS: Fără îndoială.
...
477 a

Ed. Pardeia 2003, pag.62-63

Promenade des Anglais

Nisa, Coasta de Azur, Franţa; oraşul promenadelor.
O fâşie de plajă pietroasă înconjoară golful Îngerilor ce cocoşează Nisa în jurul acestuia, astfel geometric dacă suntem la mijlocul arcului, suntem în centrul localităţii. Pe aici este şi drumul, şosea costieră ce duce până la Cannes, ori tocmai pe aceşti puţini kilometrii ce înconjoară golful cu apa de azur s-a născut Promenada Engleză. Dar nu despre asta doresc să discut şi nici despre istoria controversată a acestui loc. Aici s-au dat de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga marile personalităţi ale lumii. Pot afirma cu certitudine că într-una dintre fotografiile ce au imortalizat acest loc l-am văzut pe Brad Pitt cu unul dintre copiii lui în braţe venind dinspre Mediterana asemeni ca Perseu cu Andromeda în braţe, lângă el era The Edge de la U2 identic cu Hermes. Tocmai de aceea este frumoasă promenada, în locurile unde ea se face, unde se respectă şi se crează. Îmi place promenada, dar din scaun, asemeni grecului ce priveşte cu tânjire, cu acea dorinţă înăbuşită care odată declanşată devine aprigă. Şi unde priveşte? Spre mare?! Ceea ce nu se ştie cu precizie, este încotro se priveşte: la femeile frumoase ce trec, ce rup ritmul orizontului cu beţia lor de culori, de forme, de precizii în ceea ce priveşte mersul, zâmbetul, căutarea lor proprie sau dincolo de ele, sau printre ele. De aceea anticul bărbat grec privind la mare striga "Thalatta, thalatta", în forma cea mai puternică a uimirii; "Marea! , marea!" în timp ce femeia uitându-se la el spune şoptit "Thalassa, thalassa..." înrâurită de acesta, asta fiind "Mare, mare...", ca ceea ce este necuprins în faţa ei, marea aceea primordială din care ea însăşi face parte, apa nesfârşită. Dar lucrurile astea nu mai sunt, lucrurile astea s-au uitat aici în hambar, de unde altădată porneau nesfârşite căruţe ce hrăneau mii şi mii de guri dornice de-a şti.

Cine a zis că promenada nu mai există? s-a schimbat mult, dar n-a murit.
Diseară şi eu merg la promenadă, undeva în virtual, undeva departe într-o lumea în care măştile sunt cele mai importante, de aceea s-ar putea scrie şi despre carnaval, dar asta mai târziu.

photo:
http://www.tripadvisor.com/LocationPhotos-g187234-d234436-Le_Meurice-Nice_French_Riviera_Cote_d_Azur_Provence.html

Valoarea dereglării sexuale

citat

"Profită de toate acestea ca să faci economii acum, îi spuse Ursula strănepotului ei . Norocul n-o să-ţi surâdă toată viaţa." Însă Aureliano al Doilea n-o asculta. Cu cât desfunda mai multe sticle de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, cu atât se convingea el însuşi că steaua norocului nu datora nimic purtării sale, ci atârna de influenţa Petrei Cortes, concubina lui, al cărei amor avea darul de-a exaspera natura. Era atât de convins că aici se află originea averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cortes în preajma crescătoriei sale şi, chiar atunci când se însură şi avu copii, continuă să trăiască în preajma ei cu consimţământul Fernandei.
...
După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra Cotes schimbă iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fătă trei viţei. Aşa au început lucrurile. Aureliano al Doilea se pomeni peste noapte proprietar de pământuri şi de turme şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi cocinile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de delirantă încât îl făcea să izbucnească în râs şi tot ce făcea pentru a-şi potoli veselia era să adopte atitudini extravagante. "La o parte din calea mea vacilor! striga el Viaţa e atât de scurtă!" *


Roger Caillois; în 1950 scria un subcapitol cu titlul: "Valoarea dereglării sexuale" în studiul profund "Omul şi Sacru":
"Actul sexual posedă deja în el însuşi o putere fecundatoare. El este fierbinte, cum spune tribul thonga, adică dezvoltă o energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură: orgia de virilitate căreia sărbătoarea îi serveşte de prilej ajută deci funcţia acesteia prin simplu fapt că încurajează şi reînsufleţeşte forţele cosmice." **


Gabriel Garcia Marquez, scria în romanul său "Un veac de singurătate" de Petra Cortes, "al cărei amor avea darul de-a exaspera natura" ceea ce Roger Caillois sublinia prin energia care o dă actul sexual,"energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură". Similitudine clară şi totodată veridică în toată accepţiunea umană.

___________________________________________________
* Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Rao 1995, pag.174 jos şi 176 mijloc.
** Roger Caillois, Omul şi Sacru, Nemira 2007, pag.141.

Photo
http://www.dailygalaxy.com/photos/uncategorized/2007/03/19/matisse.jpg

Under pressure

Într-o ţară, aflată la marginea civilizaţiei, conducătorii ei au preluat o idee din acele state puternice prin care populaţia ar trebui să facă mai mult pentru sistemul medical şi nu invers.

Au ridicat o instituţie plină ochi de funcţionari, care se numeşte Casa de Asigurări de Sănătate. Aici se întâlnesc oamenii sănătoşi cu cei bolnavi, primii depun nişte hârtii, numite "situaţii" iar ceilalţi iau nişte hârtii, numite "adeverinţe".

În situaţia în care un om sănătos nu a depus situaţia că el este sănătos, mai târziu când va reuşi să fie bolnav acest lucru nu se va putea adeveri. Am scris va reuşi, pentru că şi în situaţia în care eşti bolnav, duci boala pe picioare deoarece eşti descumpănit de efortul pe care trebuie să-l faci până a întâlni un medic specialist. Totul se referă la situaţia în care doreşti ca statul, ţara, să facă ceva pentru tine având în vedere anii buni de cotizare în fondul, buzunarul acestei Case. Dacă treci uşor peste acest proces de conştiinţă, atunci plăteşti.
Plătind o dată, de două ori, tot nu scapi, pentru că iniţiind acest proces de plată personală asupra medicamentelor, analizelor, consultaţiilor mai mult sau mai puţin particulare, statul nu te iartă; odată ajuns în spital trebuie să-ţi adevereşti pentru a nu ştiu câta oară faptul că ai fost odată sănătos. De ce spun asta? Pentru că fiind sănătos ai fost în situaţia să depui "situaţii" şi nu ai făcut-o! Nu este suficient că plăteşti lunar, este insuficient că nu te situezi pe o hârtie.

În cazul cel mai bun, se presupune că ai fost sănătos şi asta reiese din situaţiile depuse de omul ce răspundea de personal, la firma unde ai lucrat sau lucrezi, de contabil, de patron, de omul patronului, nu contează; dar ai o sincopă: cândva în viaţă, în umbra legii, ai profitat de ea: de lege, cum? Ai fost şomer, ai fost în maternitate, ai avut un concediu de maternitate, sau ai fost în îngrijirea copilului, ai fost la un curs ai vreunei instituţii a statului, într-o delegaţie externă...sau orice alt lucru pe care Casa nu-l ştie. Casa nu vrea să-l ştie, pentru că atunci tu vei fi pus în situaţia să-ţi repari greşeala, să-ţi recunoşti umilinţa pentru că ai lipsit o perioadă din umbra ei. Umbră rece dealtfel, şi neprielnică sănătăţii. Atunci printre toate situaţiile care ţi se oferă, pe care tu le-ai oferit, în 10, 20 poate mult mai mulţi ani lipsesc trei, patru hârtii din cele trei sute, patru sute posibile şi ai de ales să mergi frumos şi calm la acea instituţie, care te-a dat în şomaj, ţi-a dat concediu de maternitate, de îngrijirea copilului etc. şi să adeverească ei prin tine, din nou asta. De multe ori tu nu mai poţi face asta şi cel care o face în locul tău, trebuie să-l iubească pe notar, pe portar, pe "badigard" şi pe alţi mijlocitori prin care el va obţine "adeverinţele" şi se-ntoarce Acasă. Acasă la Casă.

Se ia un bilet şi se stă la coadă. Frustrările le aude în spate, în faţă... şi constată că şi pensionarii stau la coadă, tot pentru a adeveri faptul că sunt pensionari, dar au greşit că s-au îmbolnăvit. Cineva povestea "că cea mai grea boală este bătrâneţea", aş ar spune Domn' Mitică: cel mai greu este să dovedeşti asta! Nu bătrâneţea, ci boala, şi nu în ochii unui medic, mai mult sau mai puţin specialist, ci în ochii sinceri şi gravi ai statului.
Nu pot să nu închei cu un citat mai amplu scris de un specialist al pudorii statului:

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii.
Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii.
La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi...
A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn."

(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)

"... senzualismul lui Marino:
"Scopul poetului e să uimească... Cine nu ştie să uluiască, să se ducă la ţesală.""

din Benedetto Croce, Estetica, Ed. univers, 1971, pag. 267 jos.

Scrot

Cei care utilizează acest cuvânt trebuie să citească următoarele rânduri, apoi tot romanul, altfel să-şi păstreze cuvântul în minte, nu în scris:

"— Doamne, spuse încet. Nu e marea întocmai cum îi spune Algy : o mamă căruntă şi dulce ? Marea verde-flegmă. Marea care te strînge de scrot. Epi oinopa ponton. O, Dedalus, grecii. Trebuie să te-nvăţ şi pe tine. Trebuie să-i citeşti în original. Thalatta ! Thalatta ! Ea este maica noastră, mare şi blîndă. Vino şi uită-te."

din
James Joyce, Ulise, Ed. Univers, Buc. 1984, pag.7 mijloc.

Nota traducătorului Mircea Ivănescu:
Replică tipică pentru un personaj joycian: amestec jovial şi cam pedant, de aluzii, citate şi referiri livreşti, caracteristice pentru un tânăr estet din epoca respectivă. Algy este Algernon Charles Swinburne, poet „decadent” englez, autor aici al unei invocaţii celebre către mare – maică mare, blîndă cenuşie.
Epi oinopa ponton – marea de culoarea întunecată a vinului – este un epitet homeric.

Ostrov

M-am declarat tot timpul ca fiind un ateu, prin asta am respectat credinţa altora.
Perioadele când am discutat cu dumnezeul meu îmi aparţin şi nu se comentează.
Dacă au fost nopţi, când în urma coşmarului, o clipă m-am îndoit, posibil.
După exemplele din jurul meu nu m-am luat, clasa prelaţilor nu m-a atras, o singură dată în tren, pe vremea când eram la liceu am prins unul care vroia să mă convertească, atunci când şi ateismul meu era mic copil; un popă.
Oricum le-aş desface, aceste lucruri rămân aşa, dus la biserică am fost de mic şi cred că poate aici s-a cam exagerat.
Oricum le-aş povesti, ele, faptele şi credinţa rămân la fel. Uimirea mea vine din altă parte, tot din acea zonă a creaţiei, din artă, din cinematografie şi văzând acest film - Ostrov - n-am putut să nu-i văd valoarea, povestea, trăirea şi trăirile. Dacă m-am îndoit, nu, dar filmul mi-a arătat cât de mare este omul, cât de mic este omul, cum se joacă dracul cu el, cum se joacă dumnezeu cu el. Omul ce fiinţă abjectă poate să devină dacă vrea şi ce fiinţă minunată se poate ciopli dacă se lasă, şi cine-o ciopleşte? Timpul! Asta am înţeles eu din film.


http://www.imdb.com/title/tt0851577/

http://www.youtube.com/watch?v=inlvzNL_UsI

Remuşcarea ?

Doar dormea! Apoi visă din nou ceea ce visa de fiecare dată atunci când dorea să se relaxeze, să se desprindă de realitate:

"Pictorul pictează!
Scriitorul scrie!
Muzicianul cântă!"

Se-ntoarse spre fereastră şi privi întunericul de după! Reiteră din nou:

"Marele pictor pictează!
Marele scriitor scrie!
Marele muzician cântă!
Măcelarul tranşează!"

Tresări, dar nu deschise ochii; dintr-o singură mişcare pipăi noptiera, prinse ceasul şi cu un gest tangibil nimeri minutarul, îl mângâie spre punctul lui de origine, apoi orarul şi automat ştiu cât "îi bate ceasul"; adică era spre ora 2 noaptea, iar ceasul lui nu avea sticlă. A spart sticla ceasului la sfatul unui prieten, care i-a explicat necesitatea învăţării simţurilor tactile. De atunci au trecut mulţi ani şi el le-a învăţat, şi încă cum! O luă de la-nceput:

"Genialul pictor pictează!
Genialul scriitor scrie!
Genialul muzician cântă!
Criminalul ucide!"

Sări din pat, amintindu-şi poziţia, realiză că vine fereastra şi se opri în calorifer, forţat şi dureros! Nu putea dormi, acum cel puţin nu mai putea nici să se pună în pat; tremura! Reuşi să ajungă la frigider: "Cui pe cui se scoate!" şi scoase o bere! Era desfăcută, cu un dop de plută (de la o sticlă de vin) înfiptă-n ea! Era de trei zile berea, nu ea! Pe ea o ucisese ieri, plătit - curat şi totuşi nefiind prima dată, totuşi avea remuşcări!

Cum întorsese şişul spre ea, ea zise: " Ce dacă! "

Acuzarea

- Dar te acuz!

Nimeni nu a observat semantica acestui răspuns, nimeni nu s-a întors la întrebarea ce a dat naştere răspunsului; întrebare care trebuia să deturneze totul.

- Pentru ce sunt aici, pentru ce m-aţi chemat, pentru ce m-aţi adus?!
- Dar te acuz!

Şi aruncat acest dar în sala de judecată; după care, el, publicul a judecat numai răspunsul, care nu era răspuns, care nu urma întrebarea, era doar acuzare pură, ghilotină.

Aşa ne pierdem, zi cu zi - noaptea bănuim că dormim şi nu-i aşa. Noaptea, atunci când bănuim că dormim, atunci când visăm, în spatele ochilor trec trenurile, încărcate cu toate gândurile acelei zile obosite. Şi cum scârţâie roata, cum mârâie macazul, cum zbiară semnalu’. Aşa ar fi trebuit, ca somnul să ne odihnească, să ne perpetueze viitoare zi. De ce nu se-ntâmplă aşa tot timpul?
Reuşim să avem nopţi liniştite din ce în mai puţine şi asta din cauza trenurilor încărcate ce ne traversează conştientul în inconştient, din cauza acestui „dar te acuz!” şi noi în această „boleşniţă” nu ştim de ce!