Trei mateloţi în deşertul arid

continuare la
Latenta moarte a spiritului: eleganţa biruitoare a confortului!

citat

"Câte studii aprofundate, câte cărţi voluminoase rezultate din cercetările perseverente ale gândirii teologice, istoriografice, filosofice, filologice, câte ediţii academice de lux şi ediţii modeste de buzunar ar fi fost consacrate vieţii uimitoare şi pocăinţei făcătoare de minuni a sfântului pustnic Simon Lilitul, dacă vreo călăuză a unei caravane rătăcite ar fi zărit deodată în zori, de pe spinarea cămilei înaintaşe, valea aceea gălbui-verzuie, ar fi mijit ochii, ar fi scos o exclamaţie de mirare cu glasul său răguşit şi ar fi întins braţul către covorul acela pestriţ, care strălucea în razele oblice ale soarelui!"

Aşa îşi începe nuvela Grigor Babaian, încercând să ne zguduie puţin credinţa, da, aceea pe care n-o avem. Pentru că nu mai putem veni de unde suntem, drumul acesta este cunoscut şi trasat de orice GPS, noi trebuie să căutăm să venim de acolo de unde nu suntem. Mai precis trebuie să ne închipuim acel pustiu şi să ne plasăm acolo, ca să reuşim trebuie să dorim asta, de obicei aici clacăm, nu ne regăsim în asemenea dorinţe; doar suntem oameni nu sfinţi. De aceea încercăm doar să ne vedem venind de acolo.

"La 12 august, ziua lui de naştere, puzderie de feţe bisericeşti în caftane multicolore s-ar fi înghesuit în catedrala Sf. Petru, meditând şi comentând viaţa sa uimitoare şi pocăinţa sa făcătoare de minuni"

Uimitor este naşterea mitului, poetul sau scriitorul, pictorul sau compozitorul, trebuie doar să presupună, nici măcar să inventeze, să i se pară şi atunci putem discuta de naşterea unei ascuţimi de mit. Mai departe, multă transpiraţie, căci mitul grec s-a făcut în cel puţin o mie de ani. De aceea, chiar dacă plictisim cu ardoarea noastră spre mit, omul trebuie să privească spre el - spre mit şi doar trebuie să-şi amintească, nici măcar să presupună sau să inventeze, mitul este în noi de mii de ani şi Babaian a demonstrat cu fervoare acest lucru.

"Iar atunci când covorul gălbui-verzui se destramă dintr-o dată şi cozile şopârlelor dispar în crăpăturile lutului pleznit, el, strigătul dureros al nădejdii nesfârşite în deşertul pustiu al Sufletului, îţi întinde braţele şi-şi întoarce faţa spre soare. Iar atunci când soarele începe să dogorească şi deşertul se încinge, el intră încovoindu-se în locuinţa sa de lut şi se cufundă, cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, în răcoarea inexplicabilă a chiliei. Iar atunci când ochiii pe jumătate orbiţi de aerul roşiatic al deşertului se deprind cu obscuritatea, el vede pe policioara de pământ, cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, bucata de pâine uscată şi ulciorul de lut sclipind a jilăveală. Şi, murmurând vorbe de proslăvire, cade în genunchi într-un colţ şi ascultă liniştea. - Cine eşti întreabă el. - Răspunde, imploră el. - Dă-mi glas, mie, robul tău..."

Aşa îşi petrecea Simon Lilitul ziua, în cercetarea întrebării care ar fi dat glas răspunsului. În ziua de azi se spune "eu centrez, eu dau cu capul". Dar nu-i de zâmbit, existenţa devine singulară şi acest exemplu de ermit este menit pentru a sublinia asta.

_________________________________________
Toate citatele sunt din volumul de nuvele
Luna În Oglinda Apei, editura Astra 1988, pag.20-22